Unele idei sunt ca nişte obiecte frumoase, care înăuntru adăpostesc o bombă cu ceas. Idealul unei Europe unificate, deşi nimeni nu se aşteaptă să explodeze, s-ar putea dezintegra destul de repede. Ca să înţelegem de ce, trebuie să analizăm originile intelectuale ale Uniunii Europene.
Unul din marii arhitecţi ai Uniunii, Jean Monnet, un diplomat şi economist francez, a petrecut o mare parte a celui de-Al Doilea Război Mondial în Washington, ca negociator în numele aliaţilor europeni. După înfrângerea Germaniei, a fost convins că numai o Europă unită ar putea împiedica un nou război devastator în Occident.
„Nu va fi pace în Europa, dacă statele se reconstituie pe baza suveranităţii naţionale”, scria Monnet în memoriile lui. Aproape toată lumea de pe continentul european, răvăşită după război şi nevoită să se confrunte cu instituţiile bulversate ale statelor-naţiuni, a fost de acord cu ideea lui. Numai englezii victorioşi, cu instituţiile lor mai mult sau mai puţin intacte, şi-au arătat scepticismul, nu într-atât când a venit vorba despre unitatea continentului, ci, mai degrabă, legat de propria lor participare în acest proiect european ambiţios.
Desigur, idealul unei Europe unite datează dinainte de planul lui Monnet. Dacă nu la fel de vechi ca Roma antică, în mod cert datează din timpul secolului X al Sfântului Imperiu Roman. De atunci, idealul european a trecut prin multe schimbări, dar două teme au rămas constante.
Unul dintre idealuri a fost al unei creştinătăţi unite, cu Europa în centru. Ducele de Sully (1559-1641) visa la o republică europeană creştină, la care turcii ar fi putut adera numai dacă se converteau la creştinism.
Celălalt ideal a fost acela al păcii eterne. În 1713, un alt francez catolic, Charles-Irenee Castel, abate de Saint-Pierre, şi-a publicat Proiectul pentru Pacea Perpetuă în Europa. Trebuia să existe un senat european, o armată europeană, iar statele membre mai mari ar fi avut drept de vot egal.
De fapt, idealurile unei păci eterne şi a unei unităţi creştine erau identice în minţile primilor gânditori pan-europeni. Unificarea paşnică era o noţiune religioasă, o utopie creştină. Această noţiune nu era gândită pentru a fi aplicată numai în continentul european, ci era, la fel ca şi creştinismul, o aspiraţie universală. Graniţele naţionale ar trebui abolite în Împărăţia lui Dumnezeu.
După epoca iluministă, raţionaliştii au adoptat universalismul religios. Omul de stat din secolul XIX Alphonse de Lamartine a scris o odă închinată unităţii europene în linie raţionalistă, intitulată Marseilleza Păcii: „În cursul iluminării, lumea aspiră la unitate/ Sunt concetăţean cu toate persoanele care gândesc/ Adevărul este ţara mea”. Ca ministru de Externe al Franţei în anul revoluţiilor, 1848, Lamartine a publicat Manifestul pentru Europa, promovând nu numai unitatea europeană, dar aceea a umanităţii.
Idealul european are corespondent în alte părţi ale lumii. Liderii chinezi au fost obsedaţi – şi încă mai sunt – de controlul central, unitatea continentului şi armonia socială – lucruri care conturează o societate fără conflict politic. Ideea că interesele oamenilor pot şi provoacă conflicte în mod natural nu este uşor de admis. Ideea lui Mao de revoluţie permanentă a fost o anomalie în gândirea politică chineză.
Nu este greu să ne imaginăm de ce noţiunea unei lumi fără frontiere, în care domneşte pacea, în care diferenţele politice şi conflictele puteau fi depăşite era extrem de atrăgătoare după Al Doilea Război Mondial. Mulţi au acuzat naţionalismul ca fiind răul absolut care a distrus Europa. O lume fără certuri politice era ca o reţetă pentru fericire.
Monnet era un tehnocrat înnăscut, care ura conflictele politice şi aproape fetişiza unitatea. (În 1940, când Hitler părea de neîmblânzit, Monnet i-a sugerat lui Winston Churchill că Franţa şi Marea Britanie ar putea deveni o singură ţară.)
Ca toţi tehnocraţii, Monnet era un planificator înnăscut. Şi în asta era un om al timpului său. Chiar şi înainte de război, mulţi oameni credeau că economiile şi societăţile ar trebui planificate cât se poate de mult. Noua Înţelegere (New Deal) a lui Franklin Roosevelt este un exemplu; şi, într-un mod mult mai sinistru, la fel era statul şi fascist. Şi la fel este acum China, condusă de ingineri şi alţi tehnocraţi fără feţe.
După 1945, idealul unei Europe unite era arhetipul unui planificator, o utopie tehnocrată. Şi, în mod sigur pentru Monnet şi alţi fondatori ai Europei postbelice, era un ideal benign, chiar nobil.
Problema cu tehnocraţii este că ei au tendinţa de a neglija consecinţele politice ale propriilor planuri. Ei se poartă ca şi cum politica nu există sau nu contează.
Christine Lagarde, directoarea Fondului Monetar Internaţional, este un exemplu în acest sens. Declaraţia ei recentă – cum că nu empatizează cu grecii care suferă, pentru că ar fi trebuit să-şi plătească taxele, a fost criticată pe scară largă, nu numai pentru că este lipsită de simţăminte, dar şi pentru că este ipocrită (ca diplomat, nici ea nu plăteşte taxe). De fapt, aşa sunt tehnocraţii fără simţul politicii.
Austeritatea economică ce a ologit ţările, impusă de birocraţii nealeşi din Bruxelles şi Washington, nu este numai o calamitate socială, dar este şi o ameninţare gravă la adresa democraţiei. Când oamenii îşi pierd încrederea în instituţiile democratice care îi protejează, ei se pot orienta către extremism.
Astfel, purtând un miracol, bomba cu ceas care se ascunde în spatele idealului Europei postbelice este pe cale să explodeze. Utopiile tehnocraţilor şi-au atins limitele. Uniunea fiscală – adică mai multă unitate impusă – ar putea fi răspunsul raţional la actuala criză financiară, dar este, mai degrabă, un răspuns tehnocrat care nu ar contribui la democratizarea Europei şi care ar putea provoca o reacţie extremistă.
Se pare că tehnocraţia funcţionează cât timp oamenii simt că au beneficii materiale, aşa cum a fost în Europa aproape 50 de ani şi cum mai funcţionează, încă, în China. Dar legitimitatea tehnocraţiei este pusă la îndoială când izbucneşte o criză. Europa simte consecinţele astăzi. Cine ştie ce s-ar putea întâmpla în China mâine!
Ian Buruma predă democraţie, drepturile omului şi jurnalism la Bard College şi este autorul cărţii „Taming the Gods: Religion and Democracy on Three Continents” („Îmblânzirea zeilor: religie şi democraţie pe trei continente”).
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
