Întâmplarea că dl ministru al Educaţiei Naţionale a eşuat public în stabilirea corectă a genului unui substantiv a coincis cu apariţia oficială a ordinului ministerial referitor la condiţiile numirilor de conferenţiari şi profesori universitari. După unii, între cele două noutăţi nu sunt niciun fel de legături. După alţii, dimpotrivă.
Prompte, mass media au stabilit că incidentul gramatical care a dezvăluit cunoaşterea aproximativă de către potentat a limbii române nu este unul izolat, în seara aceleiaşi zile el continuând să inoveze riscat („lapsuri” în loc de lapsus-uri). Odată stabilit acest lucru, dl. Funeriu a intrat în galeria oamenilor politici cu o instrucţie lingvistică precară, alături de dl. Almanache şi domnişoara Succesuri; cu o distincţie suplimentară, totuşi, de vreme ce era vorba despre însuşi marele reformator al Educaţiei unei naţiuni. Din acest top el va fi greu de eliminat, într-o ţară care, orice s-ar zice, se mândreşte cu poezia care începe cu versul „Limba noastră-i o comoară…”.
Aşa cum va fi fiind ea, folclorică sau gata mereu să îşi însuşească pripit o neologistică redundantă, provenită din feluritele mode ale istoriei – fanariotism, franţuzism, americanism ş.a. -, româna se dovedeşte, scrutată cu un pic de atenţie, ca fiind o limbă complexă, deloc simplă şi aproximativă, de o mare bogăţie de vocabular şi, implicit, de nuanţe. Nu este de mirare că, pentru cei care îi admiră modulaţiile în opera lui Eminescu, Argezi, Mateiu Caragiale sauNichita Stănescu,şi încă pe fundalul noilor agresiuni cauzate de importurile fără limite (simple „daunlodări” datorate noilor „targheturi” sincroniste şi intenţiilor de „apgradare”), Vanghelia, Eba şi Funeriu rămân de pomină; ridicoli, dar şi iritanţi, ca un mujdei aplicat peste o tartă cu mere şi frişcă.
Ca şi cum nu ar fi fost destul atât pentru dobândirea şi consolidarea stimei românului, dl. Funeriu a dat însă de curând la iveală, cum spuneam, şi baremurile de atins – şi depăşit – în carieră de către cei cei doresc să acceadă la poziţiile superioare din ierahia dăscălească academică de la noi. Documentul este oficial şi merită să pătrundă într-o antologie a himerismului gongoric înregistrat de actele oficiale dintotdeauna şi de oricând, alături de unele pagini nemuritoare din, să zicem, Regulamentul Militar.
Criteriile de calitate sunt înlocuite de cele cantitative, iar estimările se fac în genunchi faţă de ce spune Occidentul (un anume Occident!), într-o înţeleaptă şi nevertebrată atitudine de gudurare colonială. E destul de bine, ţinând seama de contextul ticsit cu închideri de şcoli şi de planurile de tăiere masivă a finanţărilor universitare. Dintr-un motiv aparent de neînţeles însă, nu toată lumea aplaudă actul, după cum se vede din trei intervenţii de pe un sit mediatic actual, dinjosul unui articol la temă, pe care, în parte, le redau aici:
„A fost publicat în Monitorul Oficial ordinul «ministrului» cu privire la condiţiile minimale pe care trebuie să le îndeplinească cei care vor concura pentru poziţia universitară de conferenţiar, respectiv profesor.
Reprezintă o mare bătaie de joc. Referinţa este «Australian Research Council»!!!!! Iar condiţiile sunt aberante şi virtual de neîndeplinit. În mod clar sunt puşi pe distrus. … Au adus lumea la disperarea pe care o provocase PSD-ul prin 2002, 2003″.
„Referinţele pe care dvs. le găsiţi «aberante şi de neîndeplinit» sunt criteriile valorice universal acceptate în lumea civilizată pentru calitatea de profesor universitar, fiind chiar sensibil sub exigenţele de la marile şcoli ale lumii. Nenorocirile promovate de Hărdău, Antonescu et ejusdem farinae au promovat impostura şi au nenorocit sistemul universitar. Cei cu adevărat competenţi nu au nicio problemă în a îndeplini noile criterii!”
„Apropo, cine ştie de ce pentru titlul de profesor universitar nu mai este nevoie ca persoană în cauză să aibă scrisă măcar o carte de autor în domeniu? Răspuns: pentru că Funeriu nu are cărţi scrise. Cine ştie de ce la o singură Universitate (Politehnica din Timişoara) s-a deblocat un post de profesor universitar? Răspuns: Funeriu îşi pregăteşte retragerea.”
Oamenii, cum se vede, vorbesc şi pro, şi contra, şi înţeleg cum îi taie capul ceea ce se doreşte la minister pe seama conferenţiarilor şi profesorimii universitare. Personal, cred că dl. Funeriu a dorit să ceară conferenţiarilor de la Litere să fie Şeicspir şi Molier, celor de la Filosofie să devină Heghel şi Haidegher, celor de la Matematică să se afirme ca Evarist Galoa şi Bertrand Rasăl, iar fizicienilor să apară ca Ainştain sau Haizănberg. Care nu pot fi aşa, n-au ce avansa. Dar s-ar putea să mă înşel, şi domnia sa să se fi gândit doar la cum să îi facă pe toţi să îşi vândă marfa personală cât mai mult la export, pe pieţele lumii, în dispreţul superior al pieţei naţionale – plină de papagali şi aprozargii, nu-i aşa?! -, căci în comerţ banul e totul, iar abilitatea de a-l produce face mai mult decât toate celelalt înzestrări naturale.
Nu mă mir că, gândind astfel, domnul ministru ignoră limba română. La ce i-ar folosi să o ştie, la urma urmei?!…
