De curând, scriitorul Pierre Lemaitre, laureat al Premiului Goncourt în anul 2013, a vizitat România. El a venit în ţara noastră pentru a lansa romanul cu care a câştigat cel mai prestigios premiu literar din Franţa, roman intitulat „La revedere acolo sus“.
Acţiunea cărţii apărute în româneşte la Editura Trei are loc în Franţa devastată de Primul Război Mondial în anii imediat următori armistiţiului. În ţara care îşi număra cei aproape un milion şi jumătate de morţi apar tot felul de îmbogăţiţi de război, care încep să facă un înfiorător de cinic comerţ cu trupurile eroilor decedaţi, care sunt mutate de pe câmpurile de luptă, unde fuseseră iniţial îngropate, în mari necropole. “Gheşeftarii morţii”, cum li se spune celor care intră în această extrem de bănoasă afacere, sunt mai răi decât corbii care s-au înfruptat din stârvurile tinerilor care şi-au dat viaţa pentru “gloria patriei”. În acelaşi timp, soldaţii lăsaţi la vatră, mulţi dintre ei cu răni grave sau mutilaţi pe viaţă, sunt marginalizaţi de societate, nu-şi găsesc de lucru şi sunt trataţi urât, pe principiul că “adevăraţii eroi sunt doar cei morţi”. Despre această carte şi despre nedreptăţile istoriei am vorbit şi noi cu Pierre Lemaitre.
Credeţi că Europa a învăţat ceva din lecţia Primului Război Mondial?
Pierre Lemaitre: Din păcate, nu. Europa de azi, chiar aşa unită cum se consideră, nu pare să fi ajuns la un consens. Uniunea Europeană nu a reuşit să facă nici măcar o comemorare comună a eroilor din Primul Război Mondial anul acesta, când se împlinesc 100 de ani de la declanşarea conflagraţiei. S-au organizat comemorări în fiecare ţară în parte, dar vechii inamici nu au făcut nici măcar acest gest simbolic de a-şi omagia împreună morţii, cum ar fi fost frumos. Iată că Europa este corigentă la lecţia istoriei.
De ce? Se consideră că unii morţi sunt mai valoroși decât alţii?
P.L.: Este o mare prostie, vă daţi seama. Vorbim toată ziua de Uniunea Europeană şi de Europa unită, dar ţările care au fost în tabere diferite acum o sută de ani şi care au avut la fel de mult de pierdut în cel mai sângeros război din istorie, în care mureau până la 50.000 de soldaţi pe zi, nu-şi dau mâna pentru a-şi onora eroii într-o ceremonie comună. Până la urmă, Uniunea Europeană ar trebui să fie mult mai mult decât o piaţă comună.
Acţiunea cărţii dvs. se petrece într-o Franţă care îşi plângea morţii, dar îi desconsidera pe soldaţii supravieţuitori. Cum s-a ajuns la aşa ceva?
P.L.: Țara era atât de traumatizată de război încât populaţia îşi dorea să uite cât mai repede prin ce a trecut şi să meargă mai departe. Or, băieţii ăştia, cei mai mulţi dintre ei fără o mână, fără un picior, mutilaţi pe viaţă, erau pentru civilii care nu luptaseră ca nişte acuzatori. Ei erau rana vie a Franţei care nu-i lăsa pe ceilalţi să uite. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, ţara era sărăcită. Nu erau locuri de muncă, nu exista un sistem bine pus la punct de pensii pentru veterani. Războiul se terminase de mai bine de un an şi soldaţii nu fuseseră încă lăsaţi la vatră. Nu existau nici măcar destule trenuri care să-i ducă acasă. Franţa era complet nepregătită pentru sutele de mii de fii ai ei care supravieţuiseră războiului. Fuseseră utili pe câmpul de luptă, dar pe timp de pace ţara nu mai ştia cum să se descurce cu ei.
Până la urmă, pare că patriotismul care îi mânase pe tineri în luptă se dovedise o prostie. Mai are rost să fii patriot în condiţiile în care ţara ta nu pare să te iubească în aceeaşi măsură?
P.L.: În cazul specific al ţărilor de după Primul Război Mondial, problema nu era că popoarele nu-şi iubeau supravieţuitorii, ci că, tehnic vorbind, nu ştiau ce să facă cu ei, în special cu cei mutilaţi de război, care nu mai puteau munci şi nu mai erau, cum se spune în mod aproape cinic, “de folos societăţii”. Țările nu erau pregătite pentru un număr atât de mare de bărbaţi tineri schilodiţi pe viaţă. Pare cinic, dar acesta este adevărul. Istoria, în sine, este cinică. În ceea ce priveşte patriotismul, din păcate în zilele noastre această noţiune a fost confiscată în fiecare ţară de partidele naţionaliste. Numai că a fi patriot nu înseamnă defel a fi naţionalist. Pot fi patriot francez şi să admir fără rezerve şi alte popoare. Ba mie mi se pare că un patriot autentic aşa şi trebuie să fie. Îmi iubesc “mama” cel mai mult, dar nu jignesc “mamele” altora şi nu le pot nega frumuseţea şi valorile.
Vorbiţi în roman despre îmbogăţiţii de război. Este războiul o mare afacere?
P.L.: Pentru cei fără moralitate, orice lucru se transformă în cele din urmă într-o afacere. Iar războaiele, chiar şi cele de azi, au pornit adeseori şi din raţiuni financiare.
Astfel de lucruri sunt posibile şi azi, în ciuda lecţiei sângerosului veac XX?
P.L.: Evident. Chiar dacă războaiele nu se mai poartă în inima Europei, ci undeva mai pe la periferia lumii civilizate, ele sunt la fel de crude şi la fel de imorale. Marile puteri îşi testează armele prin Africa şi Asia ucigând nu numai soldaţi, ci chiar femei şi copii nevinovaţi, urmărind, culmea, în numele “luptei pentru pace” (sau al luptei împotriva terorismului, cum ambalează mai nou aceste războaie), un ideal mult mai teluric: banul. În fiecare oră mor oameni din pricina setei de îmbogăţire a unor ţări puternice.
Spuneţi-ne câte ceva despre personajele dvs.
P.L.: Cu plăcere. Am încercat ca personajele mele să reprezinte o frescă a Franţei de după Primul Război Mondial. Îi avem pe cei doi combatanţi supravieţuitori, Edouard, provenit din clasa bogată, şi Albert, un tânăr sărac. Cei doi sunt uniţi pe câmpul de luptă de o experienţă groaznică. Îşi salvează viaţa reciproc, dar au şi motive întemeiate să se urască pentru că fiecare dintre ei ar fi dus-o mai bine dacă celălalt ar fi murit la timp. Între ei este o relaţie de dragoste şi ură, o relaţie indestructibilă. Cei doi găsesc o cale foarte ingenioasă de a se răzbuna pe ţara care i-a trimis la moarte şi care se spală pe mâini de ei după război. Celelalte două personaje principale sunt doi puternici ai zilei. Domnul Pericourt este un industriaş de vază, din noua tabără conducătoare a Franţei, care se numără printre cei care au avut foloase de pe urma războiului, iar celălalt, Pradelle, e un urmaş falit al aristocraţiei franceze, care, căsătorindu-se cu fata industriaşului, consideră că îşi va ridica familia la rangul şi la averea de altădată. Acesta ajunge să fie şi cel mai veros afacerist dintre toţi.
Care sunt adevăraţii eroi ai cărţii dvs.?
P.L.: Albert este un erou atipic. Este, paradoxal, un erou temător, care se sperie la orice pas, dar care este capabil să-şi sacrifice viaţa pentru prietenie. Domnul Pericourt traversează o cale lungă, ajungând, dintr-un om cinic şi fără scrupule, incapabil de iubire, la regrete şi chiar la o anumită iluminare. El realizează că-şi trimisese fiul pe front cu dorinţa ascunsă ca acesta să moară pentru că era “altfel”, pentru că era homosexual şi că îl făcea de râs în înalta societate. Este admirabil cum un astfel de om, care nu şi-ar fi cerut nici măcar nişte banale scuze în viaţa de zi cu zi, reuşeşte să se schimbe şi chiar să-şi asume “crima” împotriva propriului fiu. Adevăraţii eroi ai cărţii mele sunt însă cele peste 13 milioane de soldaţi morţi în ceea ce s-a numit pe bună dreptate “Marele Război”.
De ce se numeşte cartea dvs. “La revedere acolo sus”?
P.L.: Înainte de a începe să scriu romanul, am citit o carte care era o colecţie de scrisori redactate de soldaţi în timpul războiului. Unele erau scrise într-un mod inteligent, aparţinând probabil unor intelectuali, dar cele mai multe scrisori erau ale unor ţărani sau ale unor oameni simpli, care scriau într-o franceză elementară, dar care spuneau lucruri foarte sensibile. Am descoperit astfel scrisoarea unui băiat pe nume Jean Blanchard. Nu avea un vocabular bogat, deci e posibil să fi făcut parte dintre oamenii săraci. El urma să fie împuşcat. Cu o zi înainte de execuţie, îi scria soţiei sale o scrisoare extrem de emoţionantă, în care îi spunea: “La revedere acolo sus, draga mea soţie, unde sper că Dumnezeu ne va reuni”. Mi-am spus atunci că acesta trebuie să fie titlul cărţii mele în onoarea tuturor “Jean Blanchard-ilor” din ambele tabere care au luptat în Marele Război.