Acum un an, Victor Ponta şi aliaţii săi ticluiau de zor planurile lor vădit anticonstituţionale de debarcare a preşedintelui de la putere. Următoarele patru luni aveau să le aducă românilor, pe lângă deprecierea dramatică a monedei naţionale, o serie de scene ce aminteau fie de Italia interbelică şi marşul lui Mussolini asupra Romei, fie de lovitura de stat de la Praga din 1948, în urma căreia Cehoslovacia a devenit stat comunist.
Spre surpriza lui Ponta, liderii UE au considerat România însă o ţară prea importantă pentru a fi lăsată să intre în vrie − una îndrituită la o soartă mai bună decât cea urzită de noua putere de la Bucureşti. Ca atare, premierul s-a văzut nevoit să-şi schimbe tactica. A renunţat subit la postura delincventului politic est-european, iar în prezent îl vedem muncind din greu la noua sa imagine de susţinător consecvent al cauzei europene în regiune. Luna trecută, a ţinut să asigure plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei că guvernul său şi-a însuşit “greşelile din trecut”, fiind de-acum dedicat exclusiv stabilităţii politice, valorilor europene şi unui “viitor comun”.
Nu este prima oară când Victor Ponta îşi demonstrează versatilitatea şi maleabilitatea − însuşiri indispensabile supravieţuirii pe scena politică dâmboviţeană. Se deosebeşte astfel fundamental de vechiul său mentor Adrian Năstase. Aroganţa legendară şi recalcitranţa fostului premier socialist l-au costat, într-un final, prietenia şi/sau susţinerea destulor politicieni europeni − care, dacă omul se demonstra mai agreabil şi concesiv, ar fi semnalat încă de la debutul proceselor sale de corupţie că nu ţin neapărat să-l vadă după gratii, mulţumindu-se cu o sentinţă cu suspendare. Năstase nu pare să fi învăţat nimic din lecţiile pe care i le-a aplicat viaţa − recent, l-a catalogat pe Traian Băsescu drept “autorul moral” al decăderii sale, demonstrând că nici la pârnaie nu a avut capacitatea să-şi analizeze, darămite să-şi înţeleagă greşelile şi deficienţele.
Ponta în schimb a avut grijă să atragă atenţia asupra diferenţei, de altfel extrem de binevenite, dintre aparenta sa conformare la regulile şi valorile UE şi atitudinea obstinat-sfidătoare a omologului său maghiar Viktor Orban − care a reuşit să-şi pună în cap întreaga elită politică a UE. Ofensiva de şarm a premierului român a dat deja primele roade: Recent, preşedintele CE Herman van Rompuy descindea pe plaiurile mioritice pentru a aprecia public în mai ales noua coabitare dintre premier şi preşedinte. Este, din păcate, tipic pentru Bruxelles şi reprezentanţii săi de prim rang să creadă că variile manevre de la vârful piramidei puterii unei ţări spun ceva şi despre direcţia pe care aceasta a apucat-o. Cu ocazia vizitei sale, Van Rompuy a preferat să ignore complet dominaţia periculoasă a USL care, cu excepţia câtorva domenii precum politica externă, securitatea şi justiţia, a ajuns să deţină controlul total asupra instituţiilor ţării. După fiasco-ul cu Mona Pivniceru şi fondurile UE rămase simptomatic îngheţate, Ponta a înţeles că trebuie să facă concesii în domeniul justiţiei, astfel că ministresa a fost debarcată rapid şi Laura Codruţa Kövesi numită la şefia DNA. Pivniceru, pe cât de antireformistă, pe atât de lipsită de diplomaţie, reuşise performanţa de a deveni, în doar jumătate de an, un risc major pentru Ponta, pe când din partea lui Kövesi premierul se poate aştepta nu doar la anumite performanţe, ci şi la o atitudine judicioasă, similară altor oficiali precum Liviu Maior sau Teodor Meleşcanu, numiţi de şeful statului în funcţii-cheie sensibile.
Ponta va mai încerca totodată să convingă Bruxelles-ul să accepte, în fine, stilul neaoş de guvernare − şleampăt şi preponderent informal. Va spera că în absenţa reeditării unor demersuri strigătoare la cer aidoma celor de anul trecut UE va tolera, tacit, subperformanţa autorităţilor române, rămase tributare eternului cult al corupţiei şi nepotismului. În acest sens premierul a şi trecut la acţiune, testând “terenul” şi reacţia Bruxelles-ul printr-o serie de numiri controversate în fruntea unor autorităţi, agenţii şi/sau companii de stat considerate vitale pentru bunul mers al vieţii publice. Din câte se poate vedea, România dispune între timp de o pleiadă de “sfinte familii” politice care abundă, toate, în calităţi aparent indispensabile funcţionării statului. Instrumentul cumetriilor este unul preţios pentru Ponta, deoarece arbitrajul calificărilor pretendenţilor precum şi numirea viitorilor responsabili cu regularizarea statului îi aparţine, evident, în exclusivitate.
Ani buni, UE a ignorat metodele levantine ale autorităţilor de la Atena, în special cele vizând supradimensionatul aparat bugetar al ţării, până când Grecia a ajuns, în 2010, pe marginea prăpastiei. Astăzi, Ponta speră pesemne că va fi lăsat să-şi vadă liniştit de cumetrii şi restul treburilor importante pentru domnia sa, cât timp joacă rolul euroentuziastului suficient de des şi convingător. Ca atare, s-a grăbit să anunţe că anul 2019 reprezintă “un obiectiv destul de realist” în vederea adoptării monedei euro de către România. De ce taman 2019? Să dispună premierul subit de proiecţii şi previziuni atât de exacte despre totalitatea factorilor economico-financiari din România şi Europa, încât să-i permită o asemenea concluzie? Presupunând că moneda unică europeană mai există peste şase ani, s-ar zice că atât Ponta, cât şi românii abia aşteaptă să contribuie cu nişte miliarde bune la pachetele de bailout care curg gârlă pentru un număr crescând de state membre ale zonei euro − mai nou şi pentru Slovacia.
Odată în plus, Victor Ponta se demonstrează extrem de generos când vine vorba de banii şi avuţia cetăţenilor. Având în vedere pe de o parte uşurinţa cu care se hazardează în anunţuri cruciale, iar pe de alta presiunile sale constante în vederea uselizării totale a ţării, pare mai degrabă logic să ne întrebăm dacă România anului 2019 va mai fi solvabilă, decât dacă ajunge membră a unei zone măcinate de o criză fără precedent …
