Exista un timp al adevarului, chiar si in politica. Dupa timpul linistii asternute timpuriu peste prima tranzitie iliesciana, dupa timpul sperantei si cel al urii de sine, a venit si timpul dosarelor. Doar ca, si desecretizate, acestea nu vor spune decat ceea ce Securitatea, mereu invingatoare, doreste. Caci doar cei care nu au mai colaborat dupa 1990 vor fi deconspirati. Sau daca, pierdute in dosarele de urmarire, urmele lor vor fi recunoscute de cei care au fost vanati. Ceilalti, utili sub toate regimurile, pot dormi (relativ) linistiti. In schimb, politicienii, magistratii, ziaristii, activistii civici sau sindicali care s-au despartit de Securitate odata cu caderea comunismului se tem. Cei care ii recrutau, ofiterii de informatii, vajnici aparatori ai „ordinii de stat” instaurate de PCR, nu au a se teme. Nu au facut politie politica. Nici usturoi n-au mancat, nici gura nu le miroase. Adevarul incomplet se poate transforma intr-o minciuna sfruntata.
Scandalul Hayssam, acordat pe aceeasi lungime de unda cu „Tigareta II”, demonstreaza forta si slabiciunea serviciilor secrete din Romania. Soarta sefilor de servicii, directii sau departamente de informatii impresioneaza ca o telenovela la moda. Succesorii Securitatii, urmasii lui Postelnicu sau ai lui Plesita, ies din scena ca si predecesorii lor, convinsi ca sistemul ii va apara. Au constiinta misiunii implinite. Sunt impacati. Soarta, sub forma efemera a unui presedinte, le-a fost potrivnica. Dar lucrurile importante raman neclintite. Si daca uneori ambitiile politice ii mai deturneaza de la scopurile nobile, cauza sfanta a interesului national le este calauza. Simple instrumente, chiar daca privilegiate, capeteniile serviciilor secrete se retrag, lasand locul altora la fel. Ofiteri sau civili, acestia devin, daca nu sunt deja, pioni intr-o piesa pe care doar marii maestri o pot deslusi.
Pasiunea serviciilor secrete pentru agentii arabi – utili si in actiuni informative, si in afaceri – este veche. Mosteniti de la Securitate, acestia au ramas folositori. Eliberarea jurnalistilor rapiti anul trecut in Irak li s-ar fi datorat lor. Iar la nevoie pot fi sacrificati. Stereotipurile antiarabe sunt repede activate; tocmai prin aceasta cazul Hayssam prezinta asemanari cu afacerea „Tigareta II”. Foarte probabil, si in 2006, precum in 1998, asistam la lupta dura dintre serviciile de informatii pentru controlul agendei decidentilor. CNI-ul prezidential nu a inhibat concurenta dintre serviciile de informatii, ba din contra. Si atunci, si acum, scandalul apare in al doilea an de mandat prezidential. Chiar si regia disparitiilor prezinta asemanari. Daca absenta repetata a lui Hayssam de la procesul intentat pentru terorism nu putea fi ascunsa, precum contrabanda cu tigari pe Aeroportul Otopeni, similitudinile nu pot fi neglijate. In 1998 dispareau fara urma doi arabi, tot un sirian, Jamal Al Atm, dar si un irakian, Hitam Silim. Intre furtuna deconspirarilor, Hayssam si fosta Securitate legaturile sunt directe. Tratata cu emotivitate, ciudata intamplare a volatilizarii lui Hayssam ne indeparteaza de esenta problemei: Cui foloseste? Si, mai ales, cine controleaza jocul?
Daca timpul dosarelor este doar ocazia razbunarilor amanate, atunci efortul este inutil. Sistemul va rezista inca o data si va iesi intarit, plin de speranta ca dupa integrare totul se va schimba. In bine. Dar daca mai raman cotloane ascunse, oricand santajul si dictatul pot reveni.
