Lipsa de transparență tipic securistă și gudurarea pe lângă șefii de la partid. Sunt caracteristicile principale ale miliției de dinainte de '89. Dar și ale ultimului ministru de Interne al României europene și transatlantice, polițist conjunctural de carieră, dar milițian în cuget și-n simțiri.
Partidul unic, înarmat cu brațul represiv al Securității, a condus România vreme de peste patru decenii. În mâna Securității, însă, a stat tot timpul bâta lucioasă a Miliției. O forță brută comandată de niște demenți cinici, care, la rândul lor, respectau ordinele Partidului. Lanțul de decizie era scurt, iar ultima verigă, Miliția, nu avea decât rolul inerțial de a urma mișcarea imprimată în eșaloanele superioare ale PCR.
Azi, însă, în ceea ce ne place să numim stat de drept, polițistul „este funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română prin lege, ca instituţie specializată a statului“ și „îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul şi în sprijinul persoanei, comunităţii şi instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii, cu respectarea principiilor imparţialităţii, nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii“ (conform legii privind statutul polițistului).
În practică, însă, Miliția nu a murit, ea doar și-a schimbat uniformele. Dar și-a păstrat șefii. În 2013, milițianul Petre Tobă, șef al Poliției Române, fără nici o legătură cu interesul și sprijinul „persoanei, comunităţii şi instituţiilor statului“ și în total răspăr cu legea, s-a prezentat, la ordinele premierului de atunci, Victor Ponta, la Guvern. Unde a dat de unul din neanderthalienii politici ai patriei, baronetele Duicu de la Mehedinți, subordonat politic lui Ponta. Cărui baronete Tobă i-a preluat comanda, servil: un milițian de la Mehedinți trebuia instalat undeva sus în ierarhia Inspectoratului General al Poliției Române.
Trei ani mai târziu, de data asta din funcția de ministru de Interne, Tobă a refuzat să desecretizeze documente cerute de DNA. Documente care protejau o corupție ajunsă la metastază în interiorul sistemului.
În primul caz, Tobă a făcut ce ar fi făcut orice milițian: partidul a ordonat, partidul trebuia servit cu credință. Că nu a mai apucat, din motive independente de propria voință, să-l numească pe protejatul lui Duicu în funcție, nici nu mai contează. Ce contează este că, dacă ar fi fost polițist, Tobă s-ar fi dus la DNA și ar fi reclamat traficul de influență. Dar Tobă a fost milițian.
În al doilea caz, Tobă a avut reflexul oricărui milițian: nimeni nu intră în sistem. Nimeni în afară de Partid și de Securitate. Care sunt deja acolo și, de fapt, fac ce făceau și înainte de '89: se folosesc de milițieni ca de niște bastoane lustruite și mereu la post.
Fie și numai pentru cele două probe de excelență în milițienism, Tobă merită titlul de doctor în Miliție. Pe care nu i-l poate retrage nimeni, are în apărarea lui o întreagă carieră.
P.S. Sunt, cu siguranță, mii de polițiști tineri, nu milițieni, în România. Pentru ei și pentru noi, îmi doresc ca Miliția să dispară. Înainte să educe milițieni de tip nou.
