Deşi încă se agaţă de putere, zilele lui Gaddafi sunt numărate. Observatorii se tem însă că, după îndepărtarea acestuia, în Libia se va instala haosul.
Preşedintele american Barack Obama i-a cerut să plece „imediat‘‘, fostul premier britanic Tony Blair l-a sunat de două ori pentru a-i cere să pună capăt uciderii propriilor cetăţeni, iar Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în unanimitate o rezoluţie prin care condamnă represiunea din Libia şi a impus o serie de sancţiuni, printre care îngheţarea bunurilor clanului Gaddafi din străinătate şi un embargo împotriva vânzărilor de armament. Marea Britanie i-a ridicat imunitatea diplomatică iar Italia a suspendat un „tratat de prietenie‘‘ care o împiedica să participe la o acţiune militară împotriva Libiei.
Muammar Gaddafi este izolat pe plan internaţional şi devine tot mai izolat şi acasă, unde pierde controlul asupra ţării oraş cu oraş.
Cu toate acestea, divorţul de realitate al dictatorului libian pare să fie total. Fiul său, considerat odinioară favorit la succesiune, Saif al-Islam, care face oficiul de purtător de cuvânt al tatălui său, a declarat sâmbătă seară că situaţia în trei sferturi din ţară este „excelentă‘‘. Pentru a dovedi cât de excelent, jurnaliştilor străini „invitaţi‘‘ de Gaddafi la Tripoli li s-a organizat ieri o excursie la Zawiyah, oraş situat la 60 de kilometri de Tripoli. Nu mică le-a fost surpriza reprezentanţilor regimului când în locul suporterilor lui Gaddafi s-au trezit faţă în faţă cu mii de manifestanţi care scandau „Jos regimul!‘‘.
Libia, ca Irakul
Cu cât regimul lui Gaddafi va continua să refuze realitatea şi va încerca să se menţină la putere prin forţă, cu atât devine mai mare pericolul ca Libia să fie absorbită într-un vid de putere după plecarea lui. Controlul lui Gaddafi asupra structurilor de putere din Libia a fost mult mai strict decât al lui Mubarak în Egipt sau al lui Ben Ali în Tunisia. Instituţia care în cele două ţări şi-a asumat gestionarea tranziţiei în regim de stabilitate – armata – nu este suficient de puternică şi nici nu se bucură de legitimitate. Din acest motiv, analiştii occidentali consideră că Libia post-Gaddafi va semăna mai mult cu Irakul post-Saddam decât cu Egiptul sau Tunisia. Cu excepţia faptului că în Libia nu există o forţă de stabilizare internaţională. În prezent se iau în considerare mai multe scenarii:
1. Somalizarea Libiei
Gaddafi s-a menţinut la putere mizând cu abilitate pe rivalităţile dintre triburile libiene. În condiţiile unui vid de putere prelungit, mulţi se aşteaptă ca aceste rivalităţi să devină conflicte deschise, mai ales ţinând cont de miza controlului asupra rezervelor de petrol şi gaze. Libia ar deveni în acest fel „un stat eşuat‘‘ de tipul Somaliei sau Afganistanului. Un asemenea deznodământ este însă inacceptabil pentru europeni, care se tem că o Libie somalizată ar putea deveni sursa unor valuri succesive de imigranţi nord-africani ilegali pe ţărmurile Europei, dar şi o sursă constantă de ameninţări teroriste.
2. Islamizarea
Pe teritoriul Libiei este răspândită varianta sufi a Islamului, mai moderată şi mai puţin receptivă la ideea unui califat panislamic promovată de salafişti şi de Al Qaeda. Săptămâna trecută, Gaddafi a acuzat direct Al Qaeda pentru revolta libienilor, ceea ce pare absurd, dar mesajul lui nu era adresat lumii libere, ci audienţei interne. În anii ’90, Gaddafi s-a confruntat cu o insurgenţă islamistă pe care a înăbuşit-o în sânge. Momentul culminant l-a constituit bombardarea fără milă a oraşului Darnah (în apropiere de Benghazi). Islamiştii controlează, de asemenea, regiunea sud-vestică a ţării, unde dispun de puncte întărite, la graniţa cu Algeria. Anii de opresiune le-au oferit forţa de organizare necesară şi, într-un vid de putere, pot profita pentru a obţine puterea.
3. Statul petrolier
Singura instituţie care funcţionează în Libia este puternicul Minister al Petrolului – a scris ieri New York Times, ce afirmă că există strategi care iau în considerare reconstrucţia instituţiilor statului libian post-Gaddafi pe structura acestui minister. Pe de o parte, o asemenea soluţie ar asigura aprovizionarea cu petrol a Europei – Italia şi Franţa fiind principalii beneficiari – şi, pe de alta, ar aduce la putere o elită care ar gestiona singura avuţie naţională a Libiei şi, prin urmare, ar avea ce redistribui poporului. Problema cu această soluţie este că cele două zone petrolifere principale se află în zone tribale diferite.
Suspendarea tratatului dintre Italia şi Libia sugerează că europenii nu vor lăsa lucrurile să degenereze şi că, mai devreme sau mai târziu, o forţă de menţinere a păcii cel mai probabil aparţinând NATO va primi autorizarea ONU pentru stabilizarea Libiei şi evitarea unui deznodământ nedorit dincoace de Mediterana.
Deocamdată, Arabia Saudită s-a angajat să suplimenteze producţia de petrol pentru a compensa oprirea livrărilor libiene, dar pieţele rămân în continuare neliniştite.