In urma cu 15 ani grupul Ilascu era arestat sub invinuirea ca ar fi comis acte teroriste. Opinia publica de pretutindeni avea toate motivele sa priveasca stupefiata la ce se intampla undeva in Europa de Rasarit. Poate unii dintre noi, atunci, in 1992, cand bulversarea pricinuita de anii ‘89-‘90 nu era deloc departe, am ridicat din umeri, ca si cum am fi vrut sa ne protejam. Tot ce tinea de fostul spatiu sovietic – fie stat ca atare, fie zona de influenta – reprezenta inca o nebuloasa primejdioasa in care oficialii de la Bruxelles sau chiar de peste Ocean nu-si prea varau mainile, stiind ca astfel risca sa se arda sau sa se murdareasca.
Totusi, acel caz a starnit o serie de proteste pe plan international. Ilie Ilascu a scapat de condamnarea la moarte. Ne aducem aminte ca in Bucurestiul acelui an a avut loc o procesiune bizara din perspectiva timpului trecut, dar foarte emotionanta atunci, in timpul careia personalitati ale societatii civile, intelectuali si politicieni din opozitie au acceptat sa intre intr-un fel de cusca, indeplinind astfel un fel de ritual al penitentei si al solidaritatii cu cei de dincolo de Prut, judecati in conditii similare de captivitate. Pe vremea aceea mai functiona o asemenea simbolistica, iar oamenii erau sensibili. De fapt, cei mai multi – chiar daca nu o spuneam cu toata gura – eram alaturi de moldoveni si regretam faptul ca cele doua caciuli Iliescu-Snegur intr-o complicitate odioasa procedasera in asa fel incat sa faca imposibila unirea. Prin topirea Basarabiei in Romania, episodul acela inimaginabil transnistrean nu ar fi putut sa aiba loc. Cei patru nu ar mai fi fost arestati. Acel incredibil abuz prin care o autoritate locala din componenta unui stat suveran, cu sprijin extern, nesocotea autoritatea centrala a aceluiasi stat nu s-ar mai fi petrecut. Vajnicul siberian Alexandr Lebed, comandantul Armatei a 14-a, nu ne-ar mai fi amenintat ca, daca isi pune in miscare efectivele, ajunge in 24 de ore la Bucuresti.
In mod ciudat, toate aceste crampeie ale trecutului care pe atunci ne indignau vin acum asupra noastra ca prin pasla surdinii. Asa se intampla mereu. Eroii isi pierd prestanta si, coborati de pe soclurile unde nevoia noastra de idealizare i-a asezat, arata ca niste oameni obisnuiti, cu defecte si calitati. Ilie Ilascu a fost multa vreme privit ca un zeu. Inca putin si l-am fi asezat alaturi de Corneliu Coposu. Dar, dupa ce a venit in tara si a inceput sa presteze o activitate de om normal, ce supriza ne-a oferit? S-a inscris in PRM. Vadim Tudor l-a asimilat, punandu-si-l la butoniera ca pe un boboc de trandafir. Ivantoc, recent eliberat, a fost umilit de agentii transnistreni, gesturi incalificabile. Ma intreb ce cale va urma de acum incolo. S-o ia pe urmele lui Ilascu? Ma abtin de la orice comentariu.
Au trecut 15 ani. Tinerii basarabeni care vor sa calatoreasca, sa studieze, sa fie liberi se dau acum cu capul de pereti vazand ca, din cauza lasitatii unor politicieni, tara lor, in loc sa fie parte din Romania, a ramas un tampon intre noi, cei integrati in UE si NATO, si imensitatea ucraineano-ruso-kazaha. Ei sunt adevaratele victime. De situatia in care se afla acum Moldova se fac vinovati toti cei care au vrut sa fie prudenti cand nu era cazul. Gestul de acum 15 ani al grupului Ilascu intra intr-o alta paradigma istorica. Neverosimila…