Ploaia și frigul ne dezvăluie credințele profunde ale popoarelor. Sora noastră de gintă latină, limba franceză (născută în credință creștină), îndrăznește să spună răspicat lucrurilor pe nume. Il pleut. Il fait froid. El face frig. El plouă. Să ne fie deci clar de la început. El, și nu „Ea“. El, o persoană de gen masculin, și nu „ceva“, nu un „It“. Politic incorect. Nimeni altul decât Dumnezeul acela personal, cauză și sursă a toate, domn al văzutelor și nevăzutelor, cum spune Crezul.
La francezi, Dumnezeu nu o poate da la întors! El e de vină când plouă, tot el când e frig sau cald, când e sărăcie sau corupție. Poate tocmai de aia francezii au făcut revoluția din 1789, să scape de acest „Il“ nesuferit, care le aranjează pe toate după cum îi place. Ajunge cu tirania!
Alungat din biserici și din viața publică, Dumnezeu și-a găsit, însă, discret, refugiu tocmai în gramatică. Iar verii noștri francezi, astăzi majoritar mândri atei și progresiști, își mărturisesc inconștient credința reziduală atunci când sunt nevoiți să își desfacă umbrela sau să dea drumul la ventilator.
La englezi, Dumnezeu nu apare explicit, ci se ascunde ceva mai bine. It rains. It is cold. „It“ se referă desigur la natură, la chestia aia de afară. La ei, nu există un El sau Ea pe care să dea vina. Natura este un „it“ fără personalitate, are regulamentele ei de funcționare și cam atât. Nu se sinchisește de noi, oamenii: nici nu ne iubește, nici nu ne urăște. Ne lasă să ne descurcăm cum putem. Gra-ma-tica englezească parcă îi îndeamnă pe oameni să-și poarte singuri de grijă, ținând cont de legile firii, fără să le ofere ocazia de a da vina pe cineva dacă merge prost. Așa și-au făcut englezii Parlament, democrație, industrie, imperiu, Brexit.
În fine, la români, subiectul lipsește cu desăvârșire: Plouă. E frig. E cald. Deși ne declarăm creștini de 2000 de ani, verbele astea care exprimă fenomene naturale au ajuns să fie total impersonale. În limba noastră, nu se știe cine plouă sau cine anume face frig. Știm unde e frig (afară, în casă etc.) sau unde plouă. Nu exista nici un El care să producă ploaia sau frigul. În limba noastră, nimeni nu își asumă răspunderea pentru situații atât de serioase, cum ar fi fenomenele naturale. Nu e Dumnezeu, nu e guvernul, nu e președintele. E soarta pur și simplu. E conspirația universală. Blestemul mioritic sau poate masoneria.
Să nu ne mirăm, deci, de ce avem guverne iresponsabile! La noi, „e criză“, „e sărăcie“ sau „e corupție“, la fel cum „e frig sau cald“. Corupția sau sărăcia nu aparțin nimănui, nimeni nu își asumă răspunderea pentru ele, au același grad de iresponsabilitate precum aceste calamități naturale.
Ironic, tocmai noi, românii, care ne credem cei mai credincioși, sarea pământului, Grădina Maicii Domnului, nu am fost în stare să-l păstrăm pe Dumnezeu că subiect-autor al soartei noastre de fiecare zi. În starea noastră de sărăcie sau corupție, Dumnezeu nu este nici negat, nici afirmat. Nu e vina lui, dar nici a noastră.
Așa că, dragi români, de ce tot protestați contra corupției? Gramatica e de vină!
