Triumful regizorului Cristian Mungiu la Cannes are, pentru imaginea externa a Romaniei, valoarea de impact pe care numai entuziasmul spontan din primele ore ale revolutiei din ‘89 o mai raspandise. Mi-e drag din nou ca sunt roman. Ba chiar ma simt razbunat, fiindca de asta data ne aduce pe avanscena actualitatii un act de cultura, nu o varsare de sange. Se obisnuisera unii cu bizareriile romanilor, de la mineriade la fanfaronadele ridicole ale atator politicieni. Iata ca Romania, abia iesita din noaptea comunismului, incepe sa se legitimeze din nou cu o cultura autentica, bine individualizata, asa cum o mai facuse deja de cateva ori in trecut. Schimbarea de perceptie ar putea fi enorma, daca si clasa politica din Romania ar pricepe importanta acestei usi aurite care se deschide si ar purcede chiar la dublarea actualului buget pentru cultura. Este o urgenta absoluta. Pana ajungem noi sa-i intrecem pe suedezi in fabricarea otelului, e mai inteligent sa investim bani in cultura, singurul nostru sector PRODUCTIV de excelenta. Castigul nostru va fi inmiit. si ar putea fi chiar unul material, pe langa cel de prestigiu. Sa nu mi se spuna ca in liberalism statul nu mai are nici o datorie fata de artistii nationali, in timp ce poate mitui indirect, cu tot felul de comenzi de la buget sau din banii Uniunii Europene, firme ce se prefac a turna beton pe sosele vesnic neterminate. Este o ipocrizie fara margini, iar comparatia cu sistemul de mecenat din SUA nu sta nicicand in picioare, cel putin in Europa din care si noi facem parte. Toata lumea vorbeste cu nostalgie despre acea Romanie reprezentata de Ionesco, Brancusi, Enescu, Cioran si de altii, dar uita sa spuna ca statul roman nu a facut nici atunci nimic pentru unii ca ei. O singura exceptie, poate: existenta Fundatiilor Regale, care au sustinut o ecloziune autentica a spiritului. In rest, omului politic roman ii place sa aiba la receptii artisti sau scriitori, dar ii lasa cu mana intinsa. Nici nu trebuie sa le dea el, trebuie sa-i includa doar intr-un sistem de recompense care nu ii cumpara, ci ii incurajeaza. In materie de cultura, politica trebuie sa corecteze abuzurile mercantilismului, nu sa o dirijeze sau sa o aserveasca. Se spune ca Arghezi era mare mester in a obtine banii magnatilor pentru proiectele sale literare sau pur si simplu ca sa supravietuiasca. Nu-l admir pentru asta, nu trebuia sa fie lasat sa se umileasca. Comunisii i-au platit pe artisti, e adevarat, dar s-au achitat ieftin pentru furtul libertatii lor. De fapt, statul roman nu a facut nimic, niciodata, pentru cei care figureaza in panteonul national. Maiorescu ii dadea bani lui Eminescu mai mult din propria lui punga. Dupa incredibila lichefiere a acelui creier luciferic, toata natia s-a dedat insa, prin manuale sau pe la praznice nationale, la jelirea geniului pe care oamenii nu-l inteleg! si tot asa, daca statul comunist a mai dat ceva bani sa tina in picioare cateva case memoriale de scriitori, a facut-o tot pentru profitul sau propagandistic. Iar acum, candid, dar fara pic de resentiment, Cristian Mungiu declara ca filmul cel mai aplaudat la Cannes inca nu era incheiat cu sase luni in urma din lipsa de fonduri. Unii dintre noi isi amintesc de scandalul atribuirii catorva subventii pentru cinema, putine cate au fost, dar dirijate tot spre chimirul fostilor laudatori ceausisti.
Ar trebui sa profitam de acest premiu prestigios, sa lansam o adevarata ofensiva artistica spre exterior. Cu tablouri, sculpturi sau fotografii prin expozitiile internationale, cu orchestre, dansatori si interpreti prezenti la marile festivaluri, cu numeroase carti tiparite de editurile straine; si mai cu seama cu prezenta autorilor la intrunirile internationale importante. Ar trebui sa ne prezentam cu piese romanesti sau cu altele din repertoriul international nu doar la respectabilul festival al teatrului de la Sibiu, dar si la Avignon. Acolo unde exista competitii artistice de anvergura avem realmente un cuvant de spus. Eu cred ca si in literatura va veni ceasul unor adevarate afirmari internationale. Deocamdata lucrurile sunt complicate, trebuie insa continuat sistemul timidelor subventii acordate pentru traduceri sau coeditari. Cultura romana nu este o cultura mica. Dar ea are nevoie sa iasa in lume pentru a se lepada in primul rand de complexele ei provinciale autoreductive.
Dinu Flamand, scriitor stabilit la Paris
