De ce i-ar păsa justiţiei române de moartea a doi tineri, vinovaţi doar de a se fi aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit?
De ce ar judeca cu celeritate magistraţii militari din România o speţă în care răspunsurile-cheie depind de figuri influente din mediul politic şi din cel al sistemului naţional de apărare?
De ce s-ar grăbi distinşii colonei si generali din fruntea parchetului şi instanţelor judecătoreşti cazone să-şi pericliteze carierele, când distinsele personaje care ar trebui să dea socoteală de dubla crimă de la mineriada din septembrie 1991 au avut o ascensiune fulminantă şi înainte şi după decembrie 1989?
De ce ar face, aşadar, cursă inversă acele câteva rotiţe, dintre multele care ţin în mişcare angrenajul marelui SISTEM?
Doar pentru că legea, morala şi statutul îi obligă? Sau, chiar mai naiv, doar pentru că trei oameni au murit în floarea vârstei, iar familiile defuncţilor mor şi ele, de nerăbdare să vadă că s-a făcut lumină?
Puse în contextul mai larg al evoluţiei cazului Frumuşanu-Crăiniceanu, prezumtivele motive, prinse în întrebările de mai sus, ar putea trăda, nu-i aşa, prezenţa unui grav puseu de naivitate amestecată cu impoliteţea.
De altfel, funia nu s-a potrivit nicicând cu decorul din casa spânzuratului.
Nu voi relua aici, cu lux de amănunte, ceea ce s-a întâmplat în fatidica zi de 25 de septembrie 1991, de la care duminică s-au împlinit fix 20 de ani.
În mare, la mineriada de atunci, Petre Roman a plecat din guvern, iar Ion Iliescu şi-a repoziţionat pionii pe tabla sa roşie de şah.
Concomitent, diversele categorii de securişti ne-au mai arătat o dată pentru cine e cool atunci când statul este slab, iar unii sepepişti au exersat tirul de semnalizare pe ţinte civile aflate în mişcare.
Câţiva dintre ghinioniştii care, în toamna lui 1991, s-au nimerit între acele forţe au plătit cu viaţa: tinerii Andrei Frumuşanu şi Aurica Crăiniceanu – împuşcaţi cu un proiectil de semnalizare din dotarea SPP, respectiv jandarmul Nicolae Lazăr – incendiat ca-n Evul Mediu.
În cazul primilor doi, a fost deschis dosarul penal care le poartă numele. Moartea jandarmului Lazăr a rămas necercetată.
Credeţi însă că, astăzi, după două decenii, este vreuna dintre familiile celor trei decedaţi mai împăcată decât alta?
Constituirea unui dosar de urmărire penală ar fi putut fi, măcar în cazul familiilor celor doi tineri civili ucişi în Piaţa Victoriei, o premisă solidă pentru închiderea unor deconturi cu trecutul.
În ciuda expertizelor, a condamnării ofiţerului (r) SPP, Vasile Gabor, sau a mărturiilor grăitoare date în instanţă, dosarul cunoaşte de 20 de ani o traiectorie halucinantă.
După cum, halucinant rămăne faptul că, cu fiecare zi care trece, familiile victimelor sunt îndepărtate tot mai mult de adevăr.
Diversele pronunţări ale instanţelor, mai ales de după anul 2000, au relativizat totul – fapte, legi şi proceduri.
Oameni importanţi au rămas neaudiaţi, în timp ce un fost şef de stat, Ion Iliescu, a tot indicat (ultima oară chiar în Romania Liberă) de ce vinovatul nu ar prea fi vinovat.
La cât de puţin au contat scrupulele pentru statul român, nu este de mirare că în speţa Frumuşanu-Crăiniceanu s-a reuşit performanţa ca 20 de ani de anchetă să ducă la o singură concluzie: autorul crimelor rămâne, cică, un necunoscut.
Altfel, greu de crezut că justiţia unui stat, fie el şi România, poate da dovadă de atâta neputinţă, când există martori, corpuri delicte, filmări şi experţi de toate felurile.
Ultimul episod din saga penală Frumuşanu-Crăiniceanu spune însă totul.
El s-a petrecut recent, în această vară-toamnă, şi marchează transferarea dosarului dublei crime din Piaţa Victoriei spre, vorba aia, o nouă ligă, în care tergiversarea este asigurată prin apelul la arbitrajul Curţii Constituţonale.
Acea ligă, inventată de marii maeştri care pledează la bară în baneficiul celor mai lacomi politicieni, maeştri care reuşesc temporizarea cauzei ridiciând cele mai diverse excepţii de neconstituţionalitate.
Căci, evident, a sosit şi data la care dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu a fost, în cele din urmă trimis de instanţă (Curtea Militară de Apel) la Curtea Constituţională.
Motivarea este semnată de trei judecători.
Între ei, unul a participat cu ani în urmă la achitarea ofiţerului SPP Vasile Gabor. Altul, a făcut parte din completul care a acceptat NUP-ul dat lui Gabor.
Despre Gabor, Ion Iliescu are el o vorbă: „N-avea nici o vină, săracul!”
