Pe vremea razboiului rece tarile din grupul nuclear ajunsesera sa se respecte reciproc, terorizate de propria putere distructiva. Hrusciov insusi a trebuit sa dea inapoi cand i s-a explicat ca daca lanseaza o racheta cu incarcatura nucleara din Cuba spre Statele Unite, peste cateva minute risca sa gaseasca un pustiu nuclear si in Piata Rosie. Timp de cateva decenii, din cinismul cursei inarmarilor s-a degajat indirect si un fel de linie de conduita ce parea a fi devenit constiinta responsabila care, de bine, de rau, a asigurat pacea pe planeta. Probabil ca tot cursa inarmarilor i-a dat fostei Uniuni Sovietice lovitura economica fatala, in momentul in care economia comunista nu a mai facut fata in competitia "razboiul stelelor".
Cu ajutorul discret al principalelor puteri nucleare din clubul initial, care au pus deseori in practica aliante strategice capricioase si contradictorii, treptat au reusit sa-si dezvolte tehnologie nucleara militara si alte tari: Israelul, India, Pakistanul. Dar deja in cazul lor nu se putea conta – si inca nu se poate – pe o linie de conduita sigura, care sa excluda suta la suta recurgerea la arma decisiva, intr-un caz de maxima criza. India si Pakistanul sunt in permanenta pe picior de razboi, iar in Pakistan inca nu se stie daca armata va reusi sa neutralizeze vreodata miscarile islamiste. Cosmarul in care un grup de talibani ar ajunge la comenzile arsenalului nuclear pakistanez are, din nefericire, o cantitate mare de realism. Ca si alt cosmar, de aceeasi natura: o incarcatura atomica lansata de Israel peste un sit iranian, tot nuclear! Nimeni nu poate prevedea astazi consecintele unei asemenea nesabuinte. Probabil ca intreaga regiune ar fi in flacari.
Dezvoltarea unui program nuclear civil, dar care sa fie compatibil si pentru un program nuclear militar, a devenit pentru regimul ayatollahilor de la Teheran un fel de sursa maxima de mandrie nationala. De fiecare data cand fantasmele colective si forta irationala dau la o parte calculul politic realist, si e suprasolicitata exploatarea lor politica, s-a vazut bine ca istoria intra intr-o faza de hybris incontrolabil. S-ar putea ajunge la un asemenea derapaj daca regimul de la Teheran va continua si dupa alegeri, sub o noua conducere, amenintarile la adresa Israelului. Deocamdata este si multa retorica in schimburile neprietenoase de replici si amenintari reciproce. Dar maine, cand va exista certitudinea ca si Teheranul are bomba?
Iar acum iata ca si tovarasul Kim din Coreea de Nord se joaca cu rachete pe deasupra Japoniei sau provoaca cutremure de pamant in subsolul propriei patrii (si mai cutremurata de foamete), numai ca sa le arate el americanilor sau sud-coreenilor ca exista. Sigur, se poate interpreta ca recenta experienta nucleara este un fel de gest de publicitate; un enunt de genul: si noi stim, in Coreea de Nord, sa facem bombe nucleare, aviz cumparatorilor potentiali (Iranul?, gruparile fundamentaliste?, alte grupuscule teroriste?). Mai mult ca sigur ca Barack Obama va trebui sa traga niste concluzii. Predecesorul sau s-a amagit multa vreme ca va obtine de la comunistii nord-coreeni, in schimbul unor ajutoare si al unor garantii, demontarea complexului nuclear de la Yongbyon. Dar cand le-a cerut sa renunte si la proiectele militare sau la rachetele deja fabricate, comunistii au trecut brusc la provocari si mai spectaculoase decat cele iraniene. Era oarecum de inteles.
Cu ce altceva ar mai putea sa se legitimeze obscurul Kim Jong Il intr-o lume in care comunismul aproape ca a pierit? Sau s-a salvat partial numai atunci cand tovarasii obedienti au primit ordinul sa "execute" economia de piata si au fabricat la cel mai disciplinat capitalism comunist, in China alaturata. De asta data provocarea e mai groasa decat precedentul test nuclear efectuat de nord-coreeni chiar in momentul in care Barack Obama se inflacara de la o tribuna pragheza visand la reducerea armelor nucleare strategice. Dar nici Obama nu are o prea bogata paleta de posibilitati. Sanctiuni economice? E mai mult ca sigur ca regimul nord-coreean nu va ezita sa sacrifice populatia decat sa sacrifice ideologia. Totul a redevenit instabil intr-o lume in care, de fapt, marile puteri nucleare nici nu renunta la uriasele lor stocuri si nici nu au creditul moral de a le impune noilor pretendenti sa renunte cu anticipatie la proiectele lor. Cat despre o replica nucleara, ea ramane in continuare inoperanta. Cel putin cata vreme consideram ca este o aberatie si sinuciderea natiunilor, si cea a unui singur om.
