Desi in Romania contemporana par doua notiuni divergente, politica si politetea au, cel putin etimologic, o radacina comuna. Amandoua provin din grecescul polis pe care unii il traduc prin cetate, dar care mai potrivit ar fi echivalat cu comunitatea institutionalizata. Si daca politica trimite spre putere, politetea indica un set de norme de comportament specifice polisului. Si, cum grecii antici, inventatorii politicii si primii care au reflectat rational asupra acesteia, traiau in ceva asemanator oraselor, politica, prin originea si natura sa, este urbana. Ea nu poate fi despartita de un set de norme de comportament, caci puterea nu este un dat, ci un compromis permanent intre diferite grupuri sociale care concureaza pentru influentarea deciziei politice. Puterea si societatea, desi convergente, nu pot fi confundate. Si, pentru ca nu poate exista politica fara comunicare, politetea reprezinta fundamentul ordinii publice, permitand totodata accesul cat mai larg la detinatorii vremelnici ai puterii. Dar nici politetea, nici spatiul public, nici politica ce rezulta din conjunctia acestora nu s-au maturizat in Romania. Iar evenimentele din ultimul timp dau seama despre o carenta structurala.
Fara politete, spatiul public, acel loc real sau virtual in care oamenii devin pentru o vreme egali, nu ar putea exista. Or, tocmai polisul grecesc a creat un tip de spatiu social nou, agora, ca pe un spatiu public in care se pot confrunta interese si se pot dezbate probleme ce privesc intreaga comunitate. Era un pas important in aparitia politicii. Puterea nu mai era localizata in palatul sefului individualizat al societatii traditionale, ci era transferata in piata publica in care supusii nu deveneau doar cetateni, ci determinau deciziile. In acest univers spiritual nou, cuvantul devenea principalul instrument al politicii. Iar politetea, diferita de la o epoca la alta, dar intotdeauna necesara, se construia ca un discurs despre convietuirea comuna intr-un spatiu deschis. Aparitia polisului ca spatiu politic conducea la organizarea vietii pe cel putin doua paliere, unul privat, in care se desfasoara viata in familie, si unul public, in care, egal cu ceilalti parteneri recunoscuti ca atare, individul participa la luarea deciziei. Tranzitia de la privat la public nu era doar rezultatul unei sinteze teoretice, ci o practica politica care va duce la aparitia statului actual. Si polisul grecesc, si res publica romana erau anticipari ale statului ca institutie a puterii depersonalizate.
Distinctia public-privat nu a fost niciodata definitiva in Romania. Confuzia dintre public si privat a determinat nu doar abuzuri permanente, ci si o depreciere pana la reprimare a politetii. Caci in spatiul privat politetea nu pare sa-si aiba rostul. Extensia spatiului privat in domeniul public a fost prioritatea politica a multor regimuri. Comunismul a anihilat spatiul public transformand totul intr-o problema privata, de partid. Dupa 1989 privatizarea si dereglementarea, devenite principii sacrosante, au redus statul ca spatiu public la o simpla iluzie.
Surogate ale spatiului public romanesc, carciuma si mass-media au concurat multa vreme la formarea opiniei publice. Spre deosebire de cafeneaua englezeasca sau salonul frantuzesc, carciuma romaneasca nu a putut genera opinie publica, ci doar discutii superficiale despre politica.
De la beraria lui Caragiale, prin poiana lui Iocan la Golden Blitz, nimic important nu s-a intamplat. Spatiul privat a asfixiat spatiul public. Doar un exemplu intre altele: obsesia palatelor puterii. Cotroceni, Victoria sau al Parlamentului, palatele puterii exprima suprematia privatului asupra publicului. Caci, personalizata, puterea apare ca un fel de atribut privat. In aceste conditii politetea nu-si gaseste sensul.
