Cea mai recenta premiera a Teatrului National “Marin Sorescu” din Craiova este un Cehov: “Livada de visini”, in viziunea lui Alexa Visarion. Cum in ultimii ani mai activ a fost Felix Alexa, curiozitatea de a vedea ce a mai imaginat tatal sau, candva foarte prezent, era destul de mare. Si, s-o spun de la inceput, curiozitatea iti este rasplatita, finalmente.
Alexa Visarion a conceput lumea livezii de visini ca pe una insularizata, dar o insula mai putin obisnuita, cuprinsa intre o banuita apa, pe care plutesc vestigiile trecutului casnic, cu un dulap in prim-plan, culcat ca un sicriu, iar in spatele spatiului de joc, o punte pe care actorii ajung in anumite momente de exaltare, proiectandu-se foarte spectaculos si plastic pe azuriul cerului. Povestea clasei mosieresti care nu intelege “trendul” epocii, lumea noua, de care se bucura vesnicul student Petea, este pusa in spectacolul lui Alexa Visarion intr-o lumina aparte. Lopahin, cel care finalmente cumpara splendida mosie scoasa la licitatie din cauza datoriilor, oscileaza intre jubilatia mujicului imbogatit si tristetea celui care e nevoit sa distruga o familie pe langa care crescuse si, chiar daca aici a fost umilit, inca o mai simte pe Ranevskaia ca pe o mama sau mai mult de atat. Grupul din jurul acesteia – fratele ei, Leonid Andreevici, Ania, fiica ei, valetul Iasa, chiar Firs, batranul valet – traieste intr-o lume imaginara, nereusind sa se conecteze la realitate. Lopahin le propune Ranevskaiei si fratelui sau sa vanda mosia pe parcele, ca-ntr-o poveste din zilele noastre, cu noii imbogatiti ai zilei, ceea ce acestia nu reusesc sa inteleaga, astfel incat, pana la urma, pierd totul. Regizorul a reusit, in schimb, sa intruchipeze felul lor de viata intr-un fals iures, intr-o vesnica distractie, indiferenta la realitate. La randul lui, Lopahin nu reuseste nici el sa-i inteleaga, reactia sa de neputinta se materializeaza – doar e omul materiei – in lacrimile pe care le scapa inspre finalul spectacolului. Un Lopahin sensibil, cu o jumatate din sine in lumea lor, dar cu cea puternica, invingatoare, in lumea sa, care nu e altceva decat viitorul. La viitor se refera mereu eroii lui Cehov, astfel incat iti spui uneori ca era normal sa apara tocmai acolo o lume care a facut din vorbele despre viitor principalul sau capital, cu toate ca Anton Pavlovici era departe de a fi un precursor al bolsevismului; pesemne obsesia exista si actiona in adancuri, minand societatea rusa in modul cel mai temeinic.
Din distributie se detaseaza clar Sorin Leoveanu, reintors la Craiova dupa aventura sa transoceanica, un Lopahin original, parca absent uneori, prezentandu-si cu umilinta proiectele, desi e sigur de eficienta lor, si Gabriela Baciu, o Ranevskaia sensibila, exuberanta, stapana pe rol pana in cele mai mici detalii. Daca, insa, Sorin Leoveanu se aude chiar si cand sopteste, Gabriela Baciu are, alaturi de mai toti colegii sai, momente cand cuvintele sale nu mai ajung in sala. Valer Dellakeza s-a achitat constiincios de rolul sau (Gaev, fratele Ranevskaiei), dar fara stralucirea din alte roluri. Ilie Gheorghe a fost cand Firs, cand guvernanta Charlotta Ivanovna; o idee originala acest rol in travesti. Nici Oana Bineata (Ania), nici Petra Zurba (Varia) nu au iesit dintr-un mod corect de a se achita de rolurile care li s-au acordat. Mai sensibila a fost interpretarea lui Ion Colan, in rolul Simeonov-Piscik; Adrian Andone, in rolul valetului Iasa, a reusit sa contureze convingator admiratorul superficial al lumii occidentale. Ceilalti au fost in tonul spectacolului, mai bine conturat fiind rolul studentului, bine interpretat de Mircea Tudosa. Scenografia lui Valeriu Penisoara-Stegaru a creat spatiul conceput pentru acest spectacol mai putin obisnuit, cu obiectele vechi in prim-plan, cu puntea ca loc al viitorului sau al exaltarilor, in jurul scenei.
Fara sa fie un spectacol actualizat fortat, “Livada de visini” a lui Alexa Visarion cuprinde multe valente de contemporaneitate, iar spectatorul care stie pe ce lume traieste azi nu se poate abtine sa nu se gandeasca la zilele lui, in fata celor ale Ranevskaiei si, de fapt, ale lui Lopahin si mai ales Petea. Global, spectacolul isi cucereste spectatorul, oferind mai mult decat o lucrare de amanunt, o viziune.
