2.2 C
București
sâmbătă, 23 noiembrie 2024
AcasăSpecialDeriva antiliberală a liberalismului românesc (I)

Deriva antiliberală a liberalismului românesc (I)

Cum de a ajuns PNL, din 2000 şi ceva, moştenitorul campaniilor de ură de altă dată ale PRM, ale antimaghiarismului PUNR, ale conceptului „România colonizată de marile puteri“, promovat cândva de toţi aceştia şi de vechiul PDSR, fiind totodată votat masiv de un electorat care ar fi trebuit să fie cel mai „luminat“ al României?Pe mulţi comentatori, dar şi pe simplii ob­servatori atenţi ai vieţii politice româneşti i-a uimit şi îi uimeşte în continuare deriva naţionalistă, antieuropeană, antiamericană – pe scurt, antiliberală în sensul cel mai larg – a Par­tidului Naţional Liberal. În mod paradoxal, partenerul socialist din USL, PSD, cu tot pedegree-ul său post­co­munist deloc re­co­man­da­bil, reuşeşte să fie ceva-ce­va mai „european“ şi mai moderat decât PNL, care odinioară se mândrea cu liberalismul şi occi­den­ta­lismul său – considerate o veritabilă moş­tenire de familie de la partidul Brătienilor.

De fapt, această derivă a început de câţiva ani – încă din timpul guvernării Tă­ri­cea­nu, fiind promovată de persoane precum Tudor Chiuariu, Bogdan Olteanu, Relu Fe­nechiu, Norica Nicolai; un soi de radi­ca­lism rigid şi trufaş s-a insinuat încă de pe atunci în PNL; sub conducerea lui Crin An­tonescu acest caracter nu a făcut decât să se amplifice, ajungând să definească azi aproape complet un partid, care a ac­cep­tat drept membri şi parlamentari pe Gigi Becali, pe Sorin Roşca-Stănescu, pe Victor Ciorbea, Sorin Frunzăverde, pe Sorin Ili­e­şiu etc. – adică tot ce poate fi mai an­tiliberal (din diferite motive) în societatea politică românească. Cei câţiva dizidenţi, precum Andrei Chiliman, Vlad Moisescu, Călin Popescu-Tăriceanu (eventual) pot fi respectabili, dar nu contează politic.

Cred că ar trebui să ne ferim să explicăm totul prin relaţia cu Dan Voiculescu şi cu Antenele sale: dacă PNL ar fi rămas un partid autentic liberal, el nu s-ar fi aliat cu un fost colaborator al Se­curităţii co­mu­niste. Dar nu a rămas şi toc­mai acest fapt se cere înţeles. Încă şi mai puţin ar trebui să explicăm totul prin per­sonalitatea lui Crin Antonescu sau prin unele erori ale re­gimului Băsescu. Faptul că ambele – per­fect reale – au avut con­secinţele ştiute e limpede. Or, problema reală este: de ce a avut atâta succes expo­nentul cel mai le­gi­tim al liberalismului românesc, exact atunci când a alunecat tot mai mult spre un radicalism na­ţionalist, antieuropean, an­tiliberal şi retrograd – res­pingând fără ocolişuri re­formele, atâtea câte s-au putut face sub administraţia Băsescu, şi intrând sfidător într-o coliziune manifestă cu UE?

Citeşte continuarea în Revista 22.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă