Domnul preşedinte Traian Băsescu le-a revelat cetăţenilor României că speranţele lor de a-şi vedea rezolvate problemele de către stat nu sunt de bun-simţ. El a invitat la responsabilizare, fiecare având să-şi gestioneze propriile probleme, pe cele ale familiei, ale apropiaţilor etc. Preşedintele a mai precizat şi că statul de azi nu mai are, în România, posibilităţile predecesorului său, statul comunist. Se înţelege de aici că lumea cu nostalgii parentalist-statale în stilul răposatului regim roşu ar fi potrivit să renunţe la acestea.
Declaraţia domnului Băsescu are rosturi importate. În primul rând pentru că, după ce a făcut-o acum câţiva ani de la înalta tribună a Parlamentului ţării, domnia sa se mai desparte o dată, în chip explicit, de comunism şi de statalitatea acestuia. Survine acum, desigur, o nuanţă nouă, căci, în noua viziune, statul comunist pare o forţă pe care debilitatea statală de azi o priveşte, prin preşedinte, umilită, de jos în sus. Înţeleg deosebirea dintre un stat tiranic, ce retează iniţiativele, dar garantează luarea tuturor deciziilor pe seama cetăţenilor (scutindu-i de… complicaţii fără să-i întrebe), şi unul democratic, în care fiecare fiu al patriei este poftit să îşi dezvolte propriile activităţi şi proiecte de viaţă, nestingherit de intruziunea instituţii-lor statale. Este chiar motivul pentru care, la fel ca mulţi alţii, şi eu mă bucur de democraţie şi mă situez oricând de partea ei într-o comparaţie cu regimurile autoritariste. Trebuie însă întrezărită în acest salt istoric o slăbire a statului, o accentuare a nepu-tinţei lui? Altfel spus, este cazul să acceptăm ideea că statul democratic în care trăim este inferior, sub raportul capacităţii sale de a-şi servi cetăţenii, celui poliţienesc şi tiranic de dinainte?
Aici opinia mea diferă de cea a preşedintelui, exemple ilustre dându-mi mie dreptate. Rostul statului democrat în raport cu populaţia ce locuieşte teritoriul pe care îl gestionează nu este să substituie, ştiu eu, ecarisajul, salubritatea, vidanjarea, serviciile turistice sau organizarea de nunţi pe seama cetăţeanului. El nu este un furnizor de servicii, ci un garant al cadrului de libertate şi competiţie loială în care toate acestea – şi altele – se pot dezvolta. Dar aici nu există pardon. Garantarea drepturilor constituţionale, a libertăţilor specifice ale cetăţeanului, tratarea lui echidistantă şi egalitară în faţa legii şi a instituţiilor oficiale, apărarea interesului tuturor cetăţenilor în interiorul şi în exteriorul ţării în limitele legii sunt treaba statului democrat, orice ar fi.
Dacă în acest sens îndemna dl Băsescu la moderarea pretenţiilor, regret, dar nu îl pot urma. La acest capitol – cam deficitar în România mafiilor şi clanurilor, a coteriilor de corupţi care fac feude din diverse instituţii publice, la felurite niveluri – statul trebuie, ca să zic aşa, expropriat de la abuzivi şi redat cetăţenilor în deplină şi funcţională folosinţă.
Sigur, îndemnul la iniţiative proprii şi la acţiuni energice, adresat fiecărui român în parte şi tuturor împreună, dă bine din partea oricui şi oricând. Nu însă şi de la un şef al statului care gestionează un pachet de măsuri guvernamentale îndreptate exclusiv împotriva cetăţe-nilor, nu şi a clicilor din adminis-traţie şi politică pe care se sprijină. Povestea cu să ne vedem fiecare de treabă în numele propriei persoane, familii şi găşti aduce a îndemn de revenire la politica clanurilor. De asta şi aşa nu ducem lipsă, deşi ne‑am lipsi… Nu este cazul să vină preşedintele ţării să o consfinţească.
Citind veştile ajunse la marele public prin grija WikiLeaks, cu referire la state de tipul Belarus, Ucraina şi Bulgaria, unde abordarea mafiotă a ajuns aproape oficială, te întrebi aproape de formă numai pe unde s-ar afla, în comparaţie cu ele, România. Aşa încât, când preşedintele apare la scenă deschisă cu precizări de felul celor discutate aici, dintr-o dată pare că unitatea monolitică de odinioară a Estului se reface miraculos, iar regretul că statul român de azi e mai slab decât cel al lui Ceauşescu se referă la altceva decât la democraţie şi la capacitatea de a satisface nevoile constituţionale ale cetăţeanului.
