România şi SUA derulează parteneriate strategice în domeniul militar şi cel al siguranţei naţionale, dar se găsesc pe poziţii diametral opuse în chestiunea adopţiilor internaţionale. Din 2005, Bucureştiul a blocat integral acest proces, iar preşedintele Traian Băsescu dădea recent asigurări că situaţia nu se va schimba, cel puţin până în 2014, când îi va expira mandatul. Între timp, însă, România continuă să joace sub presiunile crescânde, venite dinspre Washington şi Bruxelles, de a redeschide programul adopţiilor pentru cetăţenii străini. Într-un interviu acordat României Libere, consulul general al SUA, James B. Gray, explică de ce este această temă atât de importantă pentru guvernul american şi cum reuşesc cele două ţări să se distanţeze atât de mult pe subiectul adopţiilor, în timp ce se sincronizează atât de eficient în alte dosare sensibile, precum cooperarea militară şi schimbul de informaţii.
De ce a ajuns dosarul adopţiilor internaţionale un subiect delicat al relaţiilor româno-americane?
J.G.: Aş spune că nu este un subiect doar bilateral, este vorba aici de copii. Dar este delicat pentru că are în spate unele probleme din trecut, adică au fost nişte motive pentru care România a luat anumite decizii în anii 2004-2005 (blocarea adopţiilor internaţionale – n.r.). Dar noi sperăm că situaţia se va schimba. Trebuie să se schimbe, e doar o chestiune de timp.
Este cu atât mai interesant cu cât, din 2005, este aproape imposibil pentru o familie occidentală să adopte un copil din România, însă până atunci fusese foarte simplu. Sunt două perioade între care s-au produs schimbări uriaşe de abordare. Ce a condus la aceste evoluţii radicale?
J.G.: Cred că suntem cu toţii de acord că, din când în când, au existat anumite probleme, şi asta în toată lumea, în ceea ce priveşte adopţiile internaţionale, iar statele au fost nevoite să ia anumite măsuri. Protocoalele la care România este semnatară, prin Convenţia de la Haga privind adopţiile internaţionale, relevă explicit problemele legate de trafic, dar prevederile sunt foarte stricte. De exemplu, acum folosim, cu privire la adopţia copiilor din Republica Moldova, un proces extrem de riguros, care implică responsabilităţi reale, astfel încât statul de origine al copiilor să fie pe deplin satisfăcut. Aşadar, situaţia s-a schimbat faţă de perioada de până în anul 2005. Sunt sigur că majoritatea adopţiilor au fost perfect legale, absolut corecte, iar copiii plecaţi în Statele Unite sau alte ţări din Europa duc o viaţă minunată. Au fost şi anumite probleme care au determinat guvernul să ia atitudine, dar întrebarea este dacă decizia de a bloca adopţiile a fost într-adevăr şi cea corectă sau ar fi existat şi alte mijloace? Bun, s-a ajuns unde s-a ajuns, dar de acum întrebarea este ce se face sau ce s-ar putea face pentru a începe să reluăm procesul adopţiilor internaţionale. Două lucruri mă tulbură: în acord cu Convenţia de la Haga, prioritare sunt adopţiile interne. Ceea ce este însă dureros este că întotdeauna vor exista copii pe care nu-i va dori nimeni. Se întâmplă asta în orice ţară, iar motivele pot fi diverse. În România, de exemplu, cei refuzaţi sunt de multe ori copiii ceva mai mari, să zicem cei peste şase ani, cei care prezintă un anumit tip de handicap sau copiii dintr-o anumită minoritate. Oricât ne-am dori să nu se întâmple aşa ceva, este o realitate. Dar şi aceştia sunt copii şi de aceea şi ei ar trebui să aibă parte de un cămin şi o familie. Este şi ceea ce stipulează Convenţia de la Haga, anume că şi acei copii care nu vor fi adoptaţi de familii locale ar trebui să poată fi încredinţaţi unor familii care să-i ocrotească, din alte ţări. Este un drept elementar al acestor copii, iar noi pentru asta milităm.
Din perspectiva americană ce se poate face, efectiv, pentru a schimba situaţia? V-aţi întrebat mai devreme dacă decizia României de a bloca adopţiile internaţionale a fost cea mai bună dintre deciziile posibile.
J.G.: Este nevoie de modificarea legislaţiei. A fost, recent, avansată o propunere de a începe demersurile pentru o redeschidere, limitată, a dopţiilor internaţionale. În martie, însă, primul ministru (Emil Boc) s-a opus, deşi respectiva propunere este, în linii mari, nemaipomenită şi prevede inclusiv eficientizarea procesului de adopţie. Dar primul ministru a decis, şi este deja public acest lucru, că România nu va face acest pas înainte. Noi regretăm decizia.
Şi preşedintele Băsescu şi ministrul Baconschi au întărit această poziţie. Şeful statului a spus chiar că, în mandatul său cel puţin, adopţiile internaţionale vor rămâne blocate. O declaraţie cât se poate de explicită.
J.G.: Am cunoştinţă de comentariile preşedintelui şi ale ministrului de Externe, dar nu pot fi şi de acord pentru că, încă o dată, cred că nu sunt în concordanţă cu obligaţiile României faţă de Convenţia de la Haga, la care ţara dumneavoastră este semnatară. Repet, important este interesul copilului. Reafirm faptul că este corect principiul ca adopţia internă să fie prioritară oricând acest lucru este posibil, dar acelor copii, care nu vor fi adoptaţi pe plan intern, Convenţia spune că trebuie să le acordăm o şansă. Bineînţeles, totul trebuie făcut în cadrul unui proces riguros, care să respecte procedurile prevăzute de Convenţia de la Haga, pentru a ne asigura că totul decurge aşa cum ar trebui. Dar să le oferim un cămin. A nu face asta, a nu-I permite unui copil să aibă un cămin, înseamnă, după cum am spus, a frânge o inimă.
Realist vorbind, aveţi vreo speranţă să vedeţi situaţia schimbându-se radical până în 2014?
Întotdeauna există o speranţă.
Asta ar însemna ca preşedintele Băsescu şi actualul Guvern să-şi modifice poziţia recent reafirmată. Vi se pare posibil?
Comentariile au la bază diverse considerente, iar eu respect poziţia acestor lideri. Pe anumite teme, punctele noastre de vedere pot să difere. Se poate schimba ceva? Da, orice se poate schimba pentru că politicienii trebuie să aibă în vedere, tot timpul, factori care fluctuează. Eu aş fi ultimul care să declare că, fie primul ministru, fie preşedintele şi-ar putea schimba poziţia. După cum am spus, recent propusa legislaţie privind adopţiile, care a fost respinsă de premier, nu presupunea nicidecum o deschidere majoră a acestui dosar, ci venea ca o măsură marginală. S-ar putea hotărî primul ministru să o adopte? Nu ştiu. Dar nu este o chestiune care priveşte numai Statele Unite, Franţa sau Germania. Este vorba de copii, de copiii României, de unii dintre ei – cei care nu au posibilitatea de a fi adoptaţi.
România şi SUA insistă, fiecare, dar de pe poziţii contrare. De ce este atât de important pentru Guvernul SUA şi pentru familiile americane dosarul redeschiderii adopţiilor internaţionale în România?
J.G.: Există familii americane care încearcă şi speră să adopte copii din România, aşa după cum există şi familii din alte state care îşi doresc acelaşi lucru. În mod natural, empatizăm cu preocupările acestor familii. Dar, încă o dată, este o problemă cu o rezonanţă mai largă, ea nu priveşte doar familiile americane. Cu riscul de a mă repeta, este vorba în continuare de copii, copii, copii. Acestor copii trebuie să li se ofere posibilitatea unui cămin, iată începutul şi sfârşitul poveştii. Aşadar, de ce este atât de important dosarul în speţă pentru Statele Unite ale Americii? Ei bine, pentru că ne pasă de viitorul acestor copii. Şi nu este doar o preocupare particulară a Americii, este o preocupare universală, o preocupare împărtăşită şi de România, în virtutea faptului că a semnat Convenţia de la Haga, în 1995. Cred că toate grijile legate de adopţiile internaţionale sunt spulberate dacă ne raportăm la ceea ce stipulează Convenţia, care reafirmă prioritatea adopţiilor interne, dar şi preocuparea pentru un regim riguros al adopţiilor, obligatoriu pentru toate guvernele semnatare. Noi luăm foarte în serios aceste lucruri, iar când condiţiile prevăzute nu sunt respectate, procesele de adopţie, derulate în statele cu care avem semnate acorduri, sunt oprite. Aşadar, contextul acestui dosar este unul internaţional.
Este de asemenea surprinzător de văzut cum România şi SUA cooperează strâns pe anumite paliere, precum cel militar. Totuşi, sub două administraţii, şi la Bucureşti şi Washington, nimeni nu a reuşit să rezolve dosarul delicat al adopţiilor. Însă şi cooperarea militară este una delicată într-o relaţie bilaterală.
J.G.: Aveţi dreptate, în multe domenii lucrăm foarte strâns cu România. Eu însumi sunt de trei ani aici, la post, şi am fost onorat să reprezint guvernul SUA în această ţară. În parte, tocmai de aceea este cu atât mai tulburător pentru mine, că într-o gamă atât de largă de domenii suntem perfect sincronizaţi, dar pe această chestiune (a adopţiilor) nu. Asta, cu atât mai mult cu cât nu este doar o problemă de relaţie bilaterală, ci internaţională, una care priveşte drepturile omului, drepturile copilului. Ca prieten al României, spun din nou că trebuie făcut să funcţioneze acest sector, că trebuie să începem să le oferim acestor copii toate mijloacele pentru a fi mai uşor adoptaţi, şi pe plan intern, şi pe plan extern. Asta trebuie făcut. Dacă, în mod obiectiv, nu există părinţi aici pentru anumite categorii de copii, dar ar exista în alte ţări oameni care să-şi deschidă casele şi famila pentru ei, eu, ca prieten al României, v-aş spune să faceţi în aşa fel încât acei oameni să adopte acei copii. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, pentru că fiecare an care trece fără să se întâmple nimic este un alt an în care aceşti copii rămân fără un cămin. Există, într-adevăr, anumite lucruri care se fac pentru ei şi cred că sistemul de asistenţă socială face tot ce poate, dar orice expert ar spune că, oricât de performant ar fi un sistem de protecţie a copilului, tot nu se va ridica la nivelul pe care-l oferă un cămin, o familie. Eu păstrez amintiri atât de plăcute despre copilăria mea, alături de familia mea, iar gândul că aş fi putut creşte fără aceste amintiri nu este unul cu care mi-aş dori să trăiesc şi nici unul pe care l-aş dori altcuiva.
Dată fiind această poziţie explicită a guvernului român, poate fi ea percepută şi ca o lipsă de încredere a părţii române în celelate state?
J.G.: Ar putea fi. Aş spune însă că regimul adopţiilor, aşa cum este el reglementat prin Convenţia de la Haga, este diferit de cel existent anterior. Dar în ceea ce priveşte urmărirea post-adopţie a copiilor, cred că ar fi potrivit pentru România şi pentru orice altă ţară să introducă astfel de prevederi în legislaţie, care să fie în acord cu cele deja existente în Convenţia de la Haga.
V-aş mai întreba încă o dată ce credeţi că ar trebui să se întâmple în România pentru ca autorităţile să-şi schimbe radical politica privind adopţiile internaţionale?
J.G.: Din nou vă spun, trebuie să apară modificări ale legislaţiei pentru că reglementările actuale nu permit adopţia internaţională. Când se va întâmpla asta? Nu ştiu, dar cu cât mai repede cu atât mai bine, astfel încât acei copii, care azi nu pot fi adoptaţi, să beneficieze la un moment dat de această oportunitate.
Cât de intense şi de frecvente sunt discuţiile dintre oficialii români şi americani pe această temă? Există asemenea discuţii?
J.G.: Există. Discutăm cu omologii noştri la toate nivelurile.
Ar putea un progres pe zona adopţiilor internaţionale să conducă la un alt progres, cel legat de foaia de parcurs a programului Visa Waver?
Este o întrebare chiar interesantă, dar nu sunt două dosare legate unul de celălalt. Visa Waver este un subiect separat, iar preogativele, în acest caz, aparţin Congresului. Şi în România, cât priveşte redeschiderea adopţiilor, totul ţine tot de modificări aduse legii. Pot fi legile schimbate? Da, dar ţine de legislator. Aşadar, nu există o legătură între un dosar şi celălalt.
Cum comentaţi scurgerile de informaţii, prin WikiLeaks, cele care privesc România şi redeschiderea adopţiilor?
J.G.: Nu comentez pe marginea WikiLeaks.
Revenind la adopţii, chiar şi familiile din România întâmpină dificultăţi în a adopta copii români…
J.G.: Problema timpului îndelungat de aşteptare şi a dificultăţilor ce pot fi întâlnite reprezintă o preocupare reală. Dar şi acest aspect poate fi rezolvat printr-o nouă legislaţie. Orice pas în direcţia simplificării procesului de adopţie în România, pentru familiile române, înseamnă evident un pas înainte.
Adopţia copiilor români de către familii autohtone sau familii străine mi se par două lucruri care într-un fel se leagă. Dacă o familie din România întâmpină deja dificultăţi în a adopta un copil din România, este logic să fie cu atât mai greu pentru o familie de americani.
J.G.: Procesul ar trebui să fie cam acelaşi. Într-adevăr, sperăm să vedem o schimbare în ceea ce priveşte adopţiile internaţionale şi, încă o dată, salutăm şi încurajăm noile propuneri de revizuire a legislaţiei, menite să îmbunătăţească procedurile pentru adopţiile interne, lucru care ar conduce la îmbunătăţirea în general a acestui proces.
Aţi vorbit de necesitatea unor modificări legislative. Care ar fi cele mai importante capitole care ar trebui supuse amendării?
J.G.: Orice pas făcut în direcţia deschiderii adopţiilor internaţionale va fi un pas în direcţia corectă. Nu aş vrea să izolez aici un anume capitol. Ne-am dori să vedem o deschidere în acord cu obligaţiile internaţionale (ale României), relevate şi de prevederile Convenţiei de la Haga.
Mergând în sens invers, cât de uşor i-ar fi unei familii din România să adopte cu copil din SUA?
J.G.: Există un proces, este posibil, iar copii americani sunt adoptaţi de familii din străinătate.
