O avalanșă de îngrijorări exprimate năvălește peste noi în ultima perioadă, din diferite direcții: vom avea venituri fiscale mici, deci ne vom rostogoli în dezastru că țara.
Desigur că la o privire mai atentă privind sursa veniturilor majorității acestor îngrijorați “avocaţi ai etatismului”, desigur că putem găsi și explicații, însă nu acest aspect este mai important acum.
Mai important ar fi faptul că, din păcate, nu se observă și suficiente voci care să observe public câteva aspecte:
Este statul cel mai prost administrator? Este deci înțelept și eficient ca indivizi și societate să punem cât mai multe resurse la dispoziția unui administrator dezastruos prin definiție? Poate deveni mai eficient un om sau o entitate care nu își administrează veniturile produse prin efort propriu, ci consumă resurse prelevate automat de la alții?
Pentru o țară care are nevoie ca de aer de investiții private pentru a crește nivelul de trai al cetățenilor ei (cu prioritate al contribuabililor) prin creșterea competiției, este normal să tindă la o pondere a veniturilor statului de 50 % din PIB? Într-o țară cu corupție ridicată? Își permite România să lase la dispoziția unui prost administrator jumătate din ceea ce produce, mai ales atât timp cât produce în exprimare nominală mult mai puțin decât alții?
Își pune cineva problema că în România există o pondere uriașă a angajaților în administrațiile centrale și locale, fără a mai adăuga și alți 300.000 angajați din cele 1.500 de companii de stat (un număr de 3 ori mai mare decât al următoarei țări din Europa – Polonia), majoritatea falimentare? Sau că 80 % din unitățile administrative-teritoriale nu își pot acoperi din veniturile proprii nici măcar cheltuielile cu salariile? Adică înțelegem că vorbim de o formă mascată de protecție socială ?
Se îngrijorează cineva că pentru mediul privat autohton există acum pe lângă o competiție majoră cu angajatorii din străinătate pentru forță de muncă și o competiție inegală cu statul că angajator sau ca subvenţionator al nemuncii prin sistemul pensionarilor anticipate, pensiilor speciale, ajutoarelor sociale șamd?
Preocupă pe cineva faptul că mediul antreprenorial, mediul de business privat în general este perceput negativ de către majoritatea populației și că asta poate constitui un factor de nesiguranța pentru investitorii de care țara are atâta nevoie? De ce? Pentru că în acest context o putere politică poate atacă segmente de proprietate privată beneficiind și de suport popular.
Deficitul bugetar permanent se traduce într-o cheltuială într-o permanentă creștere cu dobânzile, cheltuială care va greva din ce în ce mai mult asupra bugetului. Sau se contează pe tipărirea de monedă ca să generăm inflație și să pedepsim astfel pe cei cumpătați? Cumva aceasta se înțelege prin justiție socială? Aceasta este calea sănătoasă de revitalizare a economiei? Teoretic îndatorarea ar putea fi acceptabilă în măsură în care deficitul acoperit prin împrumuturi s-ar duce exclusiv în investiții cu potențial, ceea ce acum în România nu e cazul.
Da, scăderea veniturilor bugetare trebuie să ne preocupe. Mai mult însă în sumă absolută.
Întrebările care se pun sunt, de fapt, legate de care anume problematici este eficient ca statul să se ocupe, de ce resurse sunt necesare statului pentru a gestiona, de câți bani avem nevoie pentru că statul să funcționeze la parametrii minimali și cum putem optimiza folosirea acestor bani?
Scăderea veniturilor bugetare poate constitui o oportunitate de reformare a sectorului, o presiune pentru rearhitecturare. Întrucât întrebarea cu adevărat grea abia după va urma: Cum anume putem transforma?
Doar răspunsurile la aceste întrebări ar trebui să constituie fundamental unui realist proiect de țara.
Ovidiu Bădescu este antreprenor și poate fi citit pe badescu.ro
