Cred ca nimic nu e mai desfatator decat sa-l citesti pe Ion Creanga pe o vreme de smerenie si chiolhanuri, cum mi s-a potrivit denunazi in zilele de Pasti ale romanilor. De mai bine de un veac, humulesteanul nostru, cu mama si bunici plecati de pe Somes, in traista caruia devreme s-au indesat si cuvinte ardelenesti, si din cele ale Bistritei moldovenesti, si vorba aspra a tutuienilor, si cea mai molcoma a nemtenilor, reuseste sa puna laolalta si caslegile, si marile posturi, si guleaiul, si comandul, intr-o minunatie de rostire proaspata cum va fi fost vorbita numai in copilaria lumii. Daca ne-am lua dupa el, acum suntem pe un crop, la cateva zile dupa marile probe gastronomice: incercam sa luam o postata noua din cea criza, care deocamdata s-a dovedit, mai degraba, prizarita si hrentuita. Care criza? Cu hecatomba de miei despre care si cuvioasele televiziuni au dat sama, cu pesti trasi afara din helesteie, cu damigene ce faceau tronca-tronca prin portbagajele Mercedesurilor…
Ne miscam greu, ca niste mangositi care au carabanit berechet in burdihane si pasca, si colaci, si oua, si carne de noaten, si alivenci, si varzari, bine udate cu vin si bere si cu horinca. Iar pe la case mai bughete, cu whisky si Metaxa. si filosofam!
Ca romanul are metafizica hedonista a substantivului gros! Mare castig totusi in aceste vremuri ale desemantizarii: cand din ou dispare galbenusul, din ban fuge valoarea banului, iar din munca se scurge orice interes, ca nici prostii nu mai muncesc. Oua, cozonaci, pulpe de miel, vitel de lapte, fleici si pastramuri, cas, bote de ridichi si salaturi ca din gradina ursului, precum si tot taifasul baroc despre drob (daca se cuvine sau nu sa-l faci cu ou la mijloc!), despre ciorba de miel cu loboda, despre cepele feciorelnice – iata pe la noi etapele patimilor. Trai, neneaca, si filosofie adanca. Culmea e ca nu lipsita de acea smerenie care transforma miturile vestejite in ritualul superstitiilor. O natie intreaga a glosat pe muncile intestinului.
Iar intre cateva autorizate pareri televizoristice care taiau drobul sau mestecau cuvintele in aluatul cu stafide, cate vreun dascal fara haz mai incerca sa aduca vorba de ouale inrosite sub cruce sau despre drumul calvarului pe care-l indurase candva cel care a devenit lumina si mit. Ba s-a vazut ca "ia" lumina, de parca era o adevarata isprava nationala unsa cu fapta crestineasca, si unul abia scos din fiare, ce urmeaza sa duca el cuvantul Domului pe la pocaitele curti europenesti – fie-ti mila, Luminate, de Europa si nu o pedepsi cu aceasta catehizare postmioritica! Altfel, dupa lumina s-au repezit poporenii, unii sfiosi din instinct, ca atunci cand simti ca un eveniment cosmic te face furnica, cei mai multi galagiosi, scuipand seminte, ca in curtea Bibestilor, la Mogosoaia, tragandu-se si impingandu-se ca berbecii, inchisi la misterul acelei nopti care imparte istoria omenirii. O noapte in care nimic nu se mai poate negocia. Crezi sau nu crezi in Inviere, in viata de apoi. Nu exista nuante, nici o cale de subterfugiu!
Totusi, pana si pe enoriasul confuz il exprima Creanga, poate, mai direct decat megiesi de-ai sai, care de Pasti inchina un sonet ingerilor sau gloseaza despre sacralitatea dificila a Paresimilor. Creanga pare cel mai autorizat sa stie ca romanul se apropie de credinta mai mult cu frica smerita decat cu intelegerea si mai mult cu instinctul ezitant decat cu fervoarea. Pastrand in ambele bune resurse de frumusete interioara, fara sa se biciuiasca in desert si fara sa-si arate ranile unei excesive dureri. "Fiind cuprins de fericire, uitasem ca mai traiesc pe lume!" – exclama baietanul care topaia-n pielea goala pe prundisul Ozanei. Se va face mai tarziu popa mai mult ca sa adanceasca aceasta fericire de a fi in viata, acest mister al existentei, decat strategiile metafizice ale Invierii. Un soi de crestinism de ograda, de gospodar care are vecini divini sau demonici, sateni care continua sa convietuiasca divin-uman: isi imprumuta unii altora unelte, sare, ulcele cu vin, piele de facut opincile, boii de pus la jug, razboaiele de tesut, melitete de melitat sau sucale de depanat tevile. Fara sa ia seama ca ele incep sa dispara din lumea reala. Fara sa le pese!
