Sondajul despre care discutăm (realizat de TNS-CSOP pentru Institutul “Elie Wiesel” în mai-iunie 2015) dedică o secţiune importantă percepţiei asupra Holocaustului. Termen cunoscut pentru ceva mai puţin de trei sferturi dintre români, Holocaustul este îndeobşte corect asociat cu exterminarea evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial (78% dintre cei care au auzit despre el).
Conform autorilor sondajului, “Holocaustul este localizat cu precădere în Germania”, acesta fiind răspunsul furnizat de către 73% dintre respondenţi, numai 28% considerând că el s-a petrecut şi în România. E drept, distribuţia răspunsurilor ar putea fi distorsionată prin formularea întrebării, care face referire directă la Germania nazistă. Oricum, ponderea mică a celor care leagă Holocaustul de România explică în parte intensitatea reacţiilor faţă de varianta amendată a “Legii anti-legionare”, variantă ce face imposibilă ignorarea vinovăţiei autorităţilor statului român. De ce sunt atât de puţini români care ştiu că şi în ţara noastră a existat o persecuţie a evreilor din partea statului – e explicabil. Nu doar că în învățământul dinainte de 1990 fenomenul era ignorat, dar şi acum se trece îndeobşte repede peste acest capitol trist al istoriei României – doar 13% din eşantion au aflat la şcoală despre Holocaust.
Cum remarcam şi în precedentul articol dedicat acestui subiect, este exprimat un acord majoritar (58%) faţă de enunţurile neutre, politic corecte (“Pentru evrei Holocaustul din România este un prilej de comemorare a unor victime nevinovate”). Pe de altă parte, observăm şi o proporţie substanţială (în jur de 1/3 din eşantion) a reţinerilor de a declara opinia faţă de afirmaţii care asociază Holocaustul unor interese ale etnicilor evrei, care l-ar folosi ca mijloc de a dobândi proprietăţi, de a câştiga bani, de a denigra sau şantaja România. Dacă-i adăugăm pe cei care-şi
declară explicit acordul cu asemenea afirmaţii, constatăm că interpretarea autorilor “Un dezacord evident este exprimat în raport cu faptul că evreii se folosesc de Holocaust ca să şantajeze / să denigreze România” este discutabilă.
Ambiguitatea atitudinii majoritare legate de Holocaust se explică printr-o interpretare relativistă a faptelor istorice – ca pe un fapt reprobabil, dar ţinând de firescul războaielor; 53% dintre respondenţi consideră că distrugerea sistematică a etnicilor evrei a fost mai puţin sau la fel de gravă ca omorârea soldaţilor români de către soldaţii sovietici în timpul celui de-al doilea război mondial.
În privinţa mareşalului Antonescu, atributele cele mai răspândite sunt “mare patriot” (54%) şi “mare strateg” (52%). Proporţii semnificativ mai reduse ale acordului se înregistrează faţă de latura negativă a personajului: doar 39% recunosc în el un dictator şi 24% – un criminal de război.
Interesant este şi faptul că mult mai mulţi (46%) sunt cei care îl consideră vinovat de crime împotriva romilor/ţiganilor decât cei 30% care îl învinovăţesc pentru crime similare împotriva evreilor, deşi unele nu pot fi separate de altele. Acest lucru trebuie pus în legătură cu aversiunea faţă de romi manifestată de o mare parte a populaţiei – mă refer la cei 41% care nu-i vor pe aceştia în România, pentru care, probabil, persecuţiile sunt o crimă scuzabilă.
Rezumând, constatăm că atitudinea generală despre Holocaust este destul de îngăduitoare, acceptându-se că a fost un fenomen reprobabil, dar unul între multe altele, iar imaginea mareşalului Antonescu este mai degrabă pozitivă. În bună parte, asemenea opinii sunt datorate lipsei de informaţii sau răspândirii unor clişee contrare realităţii. Minoritare, dar totuşi semnificative sunt opinii de-a dreptul aberante, cum ar fi aceea că mareşalul ar fi reîntregit România Mare (33% de acord, 39% fără opinie) sau că ar fi fost un lider democrat (30% de acord, 35% fără opinie). Înseamnă că două treimi din populaţia adultă ignoră faptul că, în timpul administraţiei Antonescu, jumătate din Transilvania era parte a Ungariei şi că activitatea partidelor politice era interzisă.
Legea care interzice cultul organizaţiilor şi al persoanelor responsabile de crime împotriva umanităţii contravine unui puternic (pe alocuri, majoritar) curent de opinie îngăduitor, când nu e făţiş favorabil crimelor care fac obiectul legii. Când pentru trei sferturi din populaţie nu este evident că Antonescu a comis crime de război şi numai un sfert refuză explicit reabilitarea acestuia, interzicerea cultului Mareşalului este sursă de frustrări. În aceste condiţii, există mari şanse ca efectul să fie contrar intenţiei legiuitorului, adică să producă o reacţie de frondă favorabilă mişcărilor fascist-legionaroide. Eu cred că ar fi fost preferabil ca un asemenea text de lege să fi fost adoptat după ce marea majoritate a populaţiei va fi primit informaţia şi educaţia în baza căreia să poată condamna antisemitismul, relativizarea Holocaustului şi cultul unor personaje vinovate de crime împotriva umanităţii.
Mircea Kivu este sociolog
