Presedintele Traian Basescu se alatura unor numerosi lideri politici care, din Statele Unite in Franta, solicita bancilor sa intensifice creditarea pentru a sprijini relansarea economiei. Situatia este diferita de la tara la tara, in Romania dobanzile percepute de banci fiind considerate ca principalul obstacol in calea reluarii creditarii. Multe interventii au creat cumva impresia ca scaderea dobanzilor ar depinde, pur si simplu, de decizia conducerilor acesteia. Am auzit chiar comentarii de genul "asa ne trebuie daca toate bancile sunt controlate de straini!".
In realitate, nivelul dobanzilor rezulta dintr-un mecanism extrem de complicat, in care vointa unor persoane din conducerea unei banci nu poate avea o influenta semnificativa. Trebuie sa constatam, in primul rand, ca bancile sunt un simplu intermediar care aduna bani, pe de o parte, si ii plaseaza sub forma de credite, pe de alta, si atunci cand isi stabilesc politica dobanzilor trebuie sa tina seama de interesele ambelor tipuri de clienti, cei care aduc banii si cei care se imprumuta.
Deponentii isi incredinteaza banii bancilor, in principal, pentru ca se asteapta sa fie retribuiti, sa primeasca o dobanda; daca aceasta este prea mica, oamenii vor prefera sa faca altceva cu banii lor decat sa ii depuna la banca, ceea ce ar avea ca efect reducerea fondurilor disponibile pentru creditare. Dobanda la banii atrasi, sau costul resurselor cum il numesc bancherii, constituie deci prima si cea mai importanta constrangere in evolutia dobanzilor la credite. In Romania, dobanzile la depozitele la termen in lei au depasit in primele luni ale anului 2009 chiar si nivelul de 15 la suta pe an; desi au scazut semnificativ de atunci, se mentin si astazi intr-un interval de 11-13 la suta, bancile care au mare nevoie de lichiditati fiind dispuse sa plateasca chiar mai mult. Nu este de mirare ca, cu un asemenea cost al resurselor, dobanzile la creditele in lei pot sa depaseasca usor 20 la suta, avand in vedere diverse alte costuri (costul riscului, costurile induse de cadrul de reglementare, costurile de administrare ale bancilor etc.) ce se adauga costului resurselor pentru stabilirea dobanzii la creditele acordate.
Dar de ce nu poate fi scazut costul resurselor, respectiv dobanda la depozitele bancare? O prima restrictie ce intervine aici este rata inflatiei. O dobanda la depozite egala sau mai mica decat rata inflatiei reprezinta pentru deponent o pierdere, deoarece la sfarsitul perioadei pe care a fost constituit depozitul puterea de cumparare a banilor lui s-a diminuat: este ca si cum am depus o suta de lei, iar dupa un an primesc inapoi optzeci de lei. O asemenea situatie se numeste dobanda real negativa si, desi este ocazional intalnita, este nesustenabila pe perioade mai lungi deoarece descurajeaza economisirea. Pentru a avea o remuneratie corespunzatoare la depozite, dobanda trebuie sa fie real pozitiva, adica mai mare decat rata inflatiei. In aprilie 2009, rata anuala a inflatiei in Romania a fost de 6,45 la suta, ceea ce impune deja o stacheta inalta a dobanzilor la depozite. Cat de mare este dobanda peste acest nivel depinde de mai multi factori.
Unul dintre acestia este politica bancii centrale, care pune in circulatie banii si stabileste pretul sau dobanda cu care bancile se pot imprumuta de la banca centrala atunci cand au nevoie. BNR a scazut treptat rata dobanzii de politica monetara, care a ajuns acum la 9,5 la suta. In practica insa, bancile nu se pot finanta la aceasta dobanda, ci au acces la facilitatea de creditare a BNR la o dobanda de 13,5 la suta – deci cam tot atat cat platesc bancile si pentru resursele atrase de la populatie si societatile comerciale.
Dobanda aceasta, de 13,5 la suta, ce poate fi considerata referinta pentru costul resurselor in sistemul bancar in ansamblu, are doua componente: componenta de dobanda fara risc si costul riscului. In orice tara din lume statul este considerat debitorul cu cel mai mic risc si dobanda la imprumuturile pe care le face statul constituie etalonul pentru dobanda "fara risc". In Romania, Ministerul Finantelor a emis in ultima vreme emisiuni de obligatiuni purtatoare ale unei dobanzi de 11 la suta (in coborare de la 14 la suta cu cateva luni in urma). Diferenta intre 11 la suta, cu cat se finanteaza Guvernul, si 13,5 la suta costul "mediu" al finantarii in sistemul bancar reprezinta costul riscului suplimentar pe care deponentii si-l asuma.
Iata deci ca raspunsul la intrebarea din titlul articolului, de ce nu sunt mai mici dobanzile la credite, capata un raspuns mai nuantat. Inflatia de peste 6 suta, care obliga Banca Nationala sa mentina o politica monetara restrictiva, este motivul principal pentru care dobanzile la creditele in lei se mentin ridicate. In 2009, ecuatia este complicata de faptul ca Ministerul Finantelor este obligat sa atraga din piata sume mari pentru finantarea deficitului bugetar; resursele atrase de stat reduc volumul de credite disponibile pentru sectorul privat, punand presiune pe dobanzi. In sfarsit, sistemul bancar insusi este o sursa de crestere a dobanzilor datorita cresterii explozive a costului riscurilor (pierderi) si a altor cheltuieli de administrare. Nici un bancher nu poate ignora acesti factori si, desi ne putem astepta la o continuare a tendintei de scadere a dobanzilor la creditele acordate, aceasta va fi treptata si fragila, orice derapaj al indicatorilor macroeconomici putand sa determine o inversare a tendintei.
