Trebuie să fie exasperant pentru guvernul chinez să vadă constant că Premiile Nobel ajung la chinezii nepotriviţi.
Primul chinez nepotrivit a fost Gao Xingjian, un dramaturg, artist şi romancier controversat, care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 2000, în timp ce trăia în exil la Paris. Cel mai recent este Liu Xiaobo, critic literar şi scriitor politic, care a primit anul acesta Premiul Nobel pentru Pace în timp ce îşi executa o sentinţă cu închisoarea pentru „subminarea” regimului comunist. Din moment ce Dalai Lama nu este cetăţean chinez, voi exclude premiul său Nobel, deşi conducătorii chinezi au fost probabil cel mai iritaţi de acesta.
Răspunsul guvernului chinez la Premiul Nobel primit de Liu a fost însă surprinzător. În loc de afişarea unui dispreţ nobil sau de o tăcere oficială, s-a făcut un tam-tam colosal, protestând cu înverşunare faţă de comploturile de a submina China şi punând sub arest la domiciliu intelectuali chinezi proeminenţi, inclusiv pe soţia lui Liu, Liu Xia. Ca rezultat, Liu Xiaobo, total neputincios şi până în prezent destul de obscur, a devenit faimos nu numai în China, ci şi la nivel mondial.
Dacă se analizează intimidarea pe care China o aplică în cazul Japoniei, restricţionând exportul de elemente rare, vitale pentru industria japoneză, dispută pornită de la câteva insule nelocuite situate între Taiwan şi Okinawa, dar şi refuzul său de a permite monedei naţionale să se aprecieze, se pune întrebarea de ce China este atât de rigidă privind relaţiile externe. Aceste tactici dovedesc încă o dată neîndemânarea diplomaţiei chineze în ultimii zeci de ani. Japonia, vechiul inamic din timpul războiului, a fost învinsă în nenumărate rânduri, iar sud-coreenii şi sud-asiaticii se simt relativ confortabil privind puterea în creştere a Chinei.
Comportamentul agresiv recent al Chinei schimbă însă opiniile asiatice. În momentul în care primirea călduroasă a lui Hillary Clinton din timpul turneului său recent prin Asia – chiar şi prin comunistul Vietnam – a intrat în vizorul publicului, sud-asiaticii au fost mai mult decât fericiţi să menţină Pax Americana încă puţin timp, din frică faţă de China. Alte ţări asiatice ar fi putut fi chiar trase mai aproape de Japonia, singura alternativă la SUA pentru a contrabalansa lucrurile. Acest lucru nu poate fi ceea ce îşi doreşte China.
Prin urmare, de ce este China atât de severă? O explicaţie posibilă ar fi că ţara este puţin îmbătată de noul statut de mare putere. Pentru prima dată în aproape 200 de ani, China are un cuvânt de spus şi poate face ce vrea, indiferent de ce cred celelalte ţări. Acum câteva decenii, Japonia credea că va fi numărul 1, iar politicienii, oamenii de afaceri şi cei din administraţie nu se sfiau să spună acest lucru restului lumii. Puteţi numi actualele acţiuni ale Chinei răzbunări pentru un secol de umilinţe din partea marilor puteri.
Acest lucru poate însă să nu fie cea mai bună explicaţie pentru comportamentul Chinei. De fapt, răspunsul poate fi chiar contrariul: un sentiment de slăbiciune acasă printre conducătorii Chinei. Cel puţin începând cu 1989, legitimitatea monopolului de putere a Partidului Comunist Chinez a fost fragilă. Ideologia comunistă este o forţă uzată. Utilizarea Armatei de Eliberare a Poporului pentru a ucide protestatarii civili, nu numai în Beijing, ci şi în toată China, în iunie 1989, a subminat chiar mai mult legitimitatea sistemului unipartit.
Modalitatea de a recâştiga sprijinul clasei de mijloc chineze a fost promisiunea unui salt rapid către prosperitate, prin intermediul unei creşteri economice de mare viteză. Vidul ideologic lăsat de moartea ortodoxiei marxiste a fost umplut cu naţionalism. Iar naţionalismul în China, promovat în şcoli, mass-media, monumente şi muzee „patriotice”, înseamnă un singur lucru: numai guvernarea fermă a CCP va împiedica străinii, în special vesticii şi japonezii, să mai umilească chinezii.
Acesta este motivul pentru care oricine, chiar şi un intelectual relativ necunoscut precum Liu Xiaobo, care contestă legitimitatea guvernării Partidului Comunist pretinzând alegeri multipartite, trebuie zdrobit. De aceea guvernul nu îndrăzneşte să lase renminbi-ul să se aprecieze prea repede, ca nu cumva creşterea economică să încetinească, determinând Partidul să piardă teren şi legitimitate. Şi din această cauză agresarea Japoniei este întotdeauna o opţiune bună: conducătorii Chinei nu urăsc neapărat Japonia, dar le este teamă să pară slabi în ochii propriilor cetăţeni, care sunt învăţaţi încă de la grădiniţă că puterile străine vor să umilească China.
Acest lucru înseamnă că dacă lui Liu Xiaobo şi disidenţilor cu aceleaşi idei li s-ar îndeplini vreodată dorinţa, şi anume ca democraţia să ajungă în China, problema naţionalismului chinez nu ar dispărea. La urma urmei, dacă oamenii se simt persecutaţi de Japonia şi Statele Unite, aceştia ar pretinde politici şoviniste. Democraţia nu a temperat prea mult şovinismul coreean, de exemplu, după căderea dictaturii militare din anii ’80.
Naţionalismul poate însă să nu fie o constantă politică. Naţionalismul este adesea hrănit de un sentiment al impotenţei. Când cetăţenii se simt neputincioşi din cauza unui guvern autoritar, următorul cel mai bun lucru pe care îl pot face este să se simtă puternici prin mândria naţională.
Într-o democraţie multipartită, pe de altă parte, cetăţenii sunt preocupaţi de alte interese, materiale, sociale şi chiar culturale, şi, prin urmare, mult mai puţin predispuşi să fie atraşi în şovinismul agresiv. Sau cel puţin aşa trebuie să sperăm. Statul cu mai multe democraţii nu mai este astăzi cea mai bună reclamă a libertăţii politice. Dar chinezii ar trebui să aibă dreptul de a decide pentru ei înşişi. Şi Liu Xiaobo ar trebui să fie onorat pentru că a spus acest lucru.
