Există pentru mine câteva diferenţe între a bate din palme şi a aplauda. Ele sunt însă atât de mici, încât sensul lor se suprapune, de multe ori insesizabil, în timp. Batem din palme de când suntem mici, imitând gestul părinţilor de a ne atrage atenţia. Dar batem din palme şi admirativ, imitând tot gestul lor, de data aceasta de încurajare vizavi de „realizările” copilăriei. În general, la această vârstă, gestul este de multe ori unul instinctiv, de manifestare a entuziasmului, a bucuriei.
Mai târziu unii dintre noi devin „aplaudaci” de profesie, de voie sau de nevoie. De voie atunci când facem parte din galeria vreunei emisiuni de divertisment şi, contra unei sume, trebuie să aplaudăm când ni se face semn. De nevoie… Nu a trecut atât de mult timp de atunci, încât să uităm anii de comunism şi masele adunate pe stadioane aplaudându-l la comandă pe conducătorul iubit! Dar şi aici, cu nuanţe. Unii de teamă, în virtutea unei inerţii, unii din oportunism, iar alţii, puţini la număr, din convingere. Din fericire, timpurile acelea au trecut, dar anumite mentalităţi au rămas. Mentalităţi care ne determină să amestecăm deseori entuziasmul, aprecierea, cu „obligaţia” de a aplauda. Fără vreo legătură cu comunismul de această dată, acest amestec ne determină să aplaudăm şi în timpul nostru liber. Timp pe care ni-l petrecem uneori vizionând un spectacol de teatru, dans, concerte etc. De ce aplaudăm la teatru? Este o întrebare pe care am auzit-o deseori şi care a stârnit mirare în rândul celor care ar fi trebuit să răspundă. Luaţi pe nepregătite, au răspuns, miraţi, că „aşa se face”. De ce? De ce aplaudăm dacă nu ne place spectacolul?
Pentru că nu ştim dacă judecata noastră este bună şi ne este teamă să ne-o asumăm pentru a nu părea altfel decât ceilalţi? Pentru că nu avem cultura şi informaţiile necesare pentru a judeca un spectacol? Pentru că ne ducem de multe ori la un spectacol fără a şti exact ce se joacă? Sau pentru că, indiferent de calitatea spectacolului, considerăm că trebuie să aplaudăm în semn de preţuire pentru munca actorului, de bună sau de proastă calitate.
Eu cred că trebuie să ne debarasăm de această jenă şi să taxăm proasta calitate a unui spectacol. Şi asta pentru că un spectacol se adresează în primul rând publicului. El este cel care dă verdictul, el este destinatarul direct al actului teatral. Trebuie să învăţăm cu toţii că gestul de a bate din palme este unul care trebuie să însoţească gândurile noastre de apreciere şi de entuziasm. Obiectiv şi sincer. Chiar şi atunci când conducem pe ultimul drum un poet…
