Pe 8 mai 1945, când s-a încheiat oficial în Europa al doilea război mondial, cea mai mare parte a lumii se afla în ruine. Deși capacitatea umană pentru distrugere cunoaște puține limite, abilitatea de a reconstrui totul de la capăt este la fel de remarcabilă. Probabil că tocmai de aceea a reușit rasa umană să supraviețuiască până acum.
Fără îndoială, milioane de oameni, la finalul războiului, erau prea flămânzi și epuizați pentru a face și altceva în afară de a rămâne în viață. Dar, în același timp, un val de idea-lism a măturat dărâmăturile și a eli-berat dorința colectivă de a construi o lume egală, pacifistă și mai sigură.
Iată de ce marele erou al războiului, Winston Churchill, a fost îndepărtat de la putere, prin vot, în vara lui 1945, încă dinainte ca Japonia să se predea. Femeile și bărbații nu și-au riscat viețile pentru a se întoarce la vechile vremuri ale privilegiilor de clasă și privațiunilor sociale. Își doreau case mai bune, educație și acces gratuit la îngrijiri medicale.
Solicitări similare au fost au-zite peste tot în Europa, acolo unde rezistența antinazistă sau antifascistă a fost adesea condusă de oameni de stânga sau chiar de comuniști, în timp ce conservatorii antebelici au fost adesea pătați de colaborarea lor cu regimurile fasciste. Dorința de revoluție s-a simțit în țări precum Franța, Italia și Grecia. Nu au avut loc, deoarece nici aliații occidentali, nici Uniunea Sovietică nu le-au susținut. Stalin era mulțumit să-și stabilească un imperiu în Europa de Est.
Dar chiar și Charles de Gaulle, un lider de dreapta al rezistenței, a trebuit să-i accepte pe comuniști în primul său guvern de după război și chiar a fost de acord să naționalizeze industria și băncile. Mutarea către stânga, către state cu sisteme social-democrate de distribuție a bunăstării, a avut loc peste tot în Europa de Vest. A fost parte din acordul general din 1945.
O altfel de revoluție a avut însă loc în fostele colonii ale Europei din Asia, unde popoarele băștinașe nu au mai dorit să fie conduse de puterile occidentale care au fost atât de rușinos învinse de Japonia. Vietnamezi, indonezieni, filipinezi, birmanezi, indieni și malaezieni își doreau, de asemenea, libertatea.
Aceste aspirații au fost ade-sea auzite la Națiunile Unite, organizație fondată în 1945. ONU, ca și visul unei unități europene, a fost parte din consensul din 1945. Pentru o scurtă perioadă, numeroase personalități proeminente – de exemplu, Albert Einstein – au crezut că doar o guvernare globală ar fi fost capabilă să asigure pacea mondială.
Însă acest vis s-a diluat rapid când Războiul Rece a divizat lumea în două blocuri ostile. Dar, în anumite privințe, în Vest, consensul din 1945 a fost întărit de politicile Războiului Rece. Comunismul, încă bucurându-se de laurii antifascismului, a exercitat o amplă atracție intelectuală și emoțională, nu doar în așa-numita Lume a treia, ci chiar și în Occidentul european. Social-democrația, cu promisiunile sale de egalitate și șanse pentru toată lumea, a fost un antidot ideologic. Majoritatea social-democraților erau, de fapt, niște anticomuniști înrăiți.
Astăzi, 70 de ani mai târziu, o mare parte din înțelegerea din 1945 nu mai există. Puțini oa-meni mai sunt entuziaști cu privire la ONU. Visul european este în criză. Iar statul social-democrat al distribuției bunăstării este erodat tot mai mult în fiecare zi.
Decăderea a început în anii 1980, sub Ronald Reagan și Margaret Thatcher. Neoliberalii au atacat programele de drepturi sociale și interesele legitime ale sindicatelor. Cetățenii, s-a crezut, trebuie să devină de sine stătători; programele sociale guvernamentale îi făcea pe toți moi și dependenți. După celebrele cuvinte ale lui Thatcher, nu există un asemenea lucru precum “societate”, doar familii și indivizi care trebuie să aibă grijă de ei. Dar consensul din 1945 a primit o lovitură și mai puternică tocmai când toți ne-am bucurat de colapsul imperiului sovietic, cealaltă mare tiranie a secolului XX. În 1989, a părut că moștenirea întunecată a celui de-al doilea război mondial, înlănțuirea Europei de Est, s-a încheiat în cele din urmă. Și, în multe privințe, chiar așa a fost. Dar mult mai multe s-au prăbușit o dată cu modelul sovietic. Social democrația și-a pierdut acel raison d’être ca antidot la comunism. Toate formele de ideologie de stânga – într-adevăr, tot ceea ce mirosea a idealism colectiv – au ajuns să fie privite ca un utopism greșit direcționat care nu poate duce decât spre Gulag.
Neoliberalismul a umplut vidul creat, aducând averi uriașe pentru unii oameni, pe seama idea-lului de egalitate care se dezvol-tase după cel de-al doilea război mondial. Extraordinara primire a cărții „Capitalul în secolul XXI” a lui Thomas Picketty arată cât de profund au fost resimțite consecințele colapsului stângii.
În ultimii ani, alte ideologii au apărut pentru a acoperi nevoia umană pentru idealuri colective. Ridicarea populismului de dreapta reflectă tocmai dorința renăscută pentru comunități naționale pure, care să-i țină departe pe imigranți și minoritari. Și, în mod pervers, neoconservatorii americani au transformat internaționalismul vechii stângi în încercarea de a impune o ordine democratică mondială prin forța militară a SUA.
Răspunsul în fața acestor evoluții alarmante nu este nostalgia. Nu putem pur și simplu să ne întoarcem în trecut. Prea multe s-au schimbat. Dar o nouă aspirație către egalitate socială și economică și solidaritate internațională e absolut necesară. Nu poate fi la fel, similară consensului din 1945, dar ar fi bine, la această aniversare, să ne amintim de ce a existat în primul rând acel consens.