Aşa se chema un film de odinioa-ră, văzut în co-pi-lărie, cu un scenariu adap-tat după faimoasa poveste a lui Ion Creangă şi cu un Florin Piersic tânăr-tânăr în rolul principal… Un film memorabil, în felul lui, pe care… îl ştie toată lumea. Sau aproape. Acolo, eroul are de trecut o serie de probe înainte de a obţine fata visată şi de a primi „la pachet”, o dată cu ea, şi jumătate din împărăţia tatălui acesteia… N-ar fi rău să îl ştie şi Guvernul României, pentru că…
Anul acesta, una dintre probele necesar a fi trecute de Guvernoiu – al cărui braţ înarmat nu este, cum s-ar putea crede, premierul, ci însuşi preşedintele – este… iarna. O iarnă ca în poveşti, nu mâzgăleala şi fleşcăiala din ultima perioadă, deplorată de toată lumea. Zeul basmelor a ascultat şi ne-a trimis un ger demn de tot respectul, care pe alocuri – zonele se ştiu cu precizie – a înălţat troiene de până la zece metri.
…Şi ne-am întors cu mult în urmă. Înaintea lui 1 decembrie 1918, înaintea lui 24 ianuarie 1859… Într-o vreme când oamenii mureau de ger şi de mizerie prin casele lor îngropate de troiene (care să fie diferenţa, din acest punct de vedere, între casele de azi ale buzoienilor afectaţi de viscol şi bordeiele fabuloase din vechime, pe jumătate îngropate în pământ?). Şi când anotimpurile se schimbau în fiecare principat, din cele trei unde locuiau românii, oarecum pe rând, sau cu accente diferite. Am avut şi acum iarnă în sudul Moldovei, iarnă în Muntenia şi în Ardeal nimic comparabil. Iar apoi a venit ninsoarea şi viscolul peste Transilvania, iar în rest parcă se mai domolise. Un lucru s-a petrecut peste tot cam la fel: precum în timpurile medievale, dintr-o dată n-au mai fost drumuri de legătură între localităţi – în parte nu sunt nici acum, când scriu aceste rânduri -, iar oamenii… au început să se stingă. Cifra celor plecaţi bate spre 90. Cel puţin aşa spun ştirile oficiale – nu avem încă tabele nominale cu victimele evoluţiilor meteo.
Suntem, deci, înainte de toate unirile româneşti, chiar şi înainte de cea de la 1600, a lui Mihai Viteazu, iar prăpădul acesta l-a făcut Generalul Iarnă; un comandant infailibil, s-ar zice, care l-a înfrânt şi pe Napoleon, la 1812, în campania din Rusia. Câteva zile de ninsori şi de crivăţ au anihilat fără drept de apel o construcţie statală şi o continuitate a stăpânirii teritoriului ţării noastre cu mijloace moderne de peste un secol şi jumătate.
Nu este deloc clar ce reprezintă asta: forţa de nedomolit a stihiilor naturale? Incapacitatea statului de a asigura dominaţia proprie asupra teritoriului pe care pretinde că îl guvernează? Lipsa de preocupări gospodăreşti ale insului obişnuit, a locuitorului anonim al ţării? Va fi fost ceva din fiecare. Rămâne totuşi clar că România se crede Florida, o zonă ocolită de iarnă, chiar dacă aceasta este înscrisă, de milenii, în calendarul fiecărui an.
La nivelul cetăţeanului anonim poţi constata că, dacă se tăiau mai puţine păduri, şi mai cu măsură, viscolul ar fi întâlnit, în multe locuri – mai cu seamă la câmpie – destule obstacole în cale până să ajungă la casele locuite. Dacă s-ar fi păstrat perdele de copaci prin marginile de drum şi nu s-ar fi desţelenit nici coastele de deal – de unde primăvara cu şuvoaiele ei dezlănţuite va antrena pământuri la vale cu case cu tot -, ravagiile iernii ar fi fost, fără îndoială, mai mici. Dacă locuitorii satelor ar fi ieşit, la răstimpuri, din case, să măture, cât e încă mic, stratul de zăpadă pe cale să se aşeze, măcar pe cei cinci-zece metri care îi despărţeau de staule, acareturi şi poarta proprie, nu s-ar fi văzut îngropaţi sub zăpezi. Dacă preoţii, învăţătorii, directorii de şcoli, poliţaii sau orice ins cu iniţiativă şi autoritate – fie şi informală – ar fi adunat, în fiecare localitate ameninţată de iarnă, pe bărbaţii, femeile şi tinerii (oricât de puţini) rămaşi valizi pentru a curăţa drumul, căile de acces, căsuţele cu bătrâni neputincioşi, ducându-le, eventual, şi câte o supă, altfel ar fi stat lucrurile. N-am prea auzit însă multe voci de primari, de preoţi sau de ierarhi care să îşi fi îndemnat oamenii care ţin în chip firesc de ei şi de rolul lor în vreo ierarhie să transmită rugăminţi, ordine sau poveţe în acest sens…
Cât despre stat, de ce n-aş spune-o, e o ruşine felul cum se raportează el la oameni şi la ţară. Ce pretenţii de respectabilitate şi eficienţă poate avea un imens aparat statal care nu poate menţine – precum în Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca sau Austria, precum în Elveţia, precum în Groenlanda – şoselele şi căile ferate funcţionale în timpul iernii? Să fie oare mai greu de înfăptuit asta decât să faci funcţională calea ferată ce leagă Beijing-ul de capitala Tibetului printr-un tren de foarte mare viteză, necesitând, pe anumite porţiuni ale traseului, inclusiv măşti de oxigen pentru călători? Ani şi decenii (măcar două), C.F.R.-ul şi statul au ignorat nevoile de fortificare şi ajurnare a infrastructurii, ajungându‑se astăzi la prelungirea duratei călătoriilor sau la sistarea lor, în diverse perioade de timp… O adevărată înaintare spre… trecut.
…Şi totuşi: traversăm o perioa-dă de pace şi de democraţie. Ine-ficienţa, incapacitatea de a gestiona moştenirea teritorial-administrativă a ţării – ceea ce e mult mai puţin decât posibilitatea de a o regândi imaginativ şi eficient – ar trebui să descalifice orice lăudăroşenie politică şi clientela aferentă marilor trăncănitori.
Românii ar trebui să decidă dacă actuala generaţie doreşte să îşi abandoneze propriile drepturi de gestionare a ţării, chemând nişte dominatori întreprinzători sau sunt, totuşi, dornici şi capabili să facă din ceea ce au o ambianţă funcţio-nală şi prietenoasă. E vremea ca, dând cu Spânul de pământ, Harap Alb să înfrunte muncile herculeene care îi stau în faţă, asigurând o viaţă decentă oamenilor lui. Dar cine va fi Harap Alb? De atâta ger, nu prea se vede…
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
