Datele sunt astea: Teleormanul a primit de la buget, pentru investiții, cât cele șase județe ale Moldovei de Nord-Est. Clujul a căpătat, pentru drumuri, de 13 (treisprezece) ori mai puțini bani decât Teleormanul – mai mult, tot Clujul e în pericol să piardă finanțarea europeană pentru centură, de 138 milioane de euro, pentru că Guvernul refuză să ia banii de la Bruxelles și să îi transfere capitalei Transilvaniei. Politrucii cu ștaif tac în cucuruz, televiziunile de știri se feresc de subiect, nu cumva să le scadă vânzările la tigăile-minune. Asta așa, pe repede-nainte…
De câte ori se vorbește despre împărțirea banilor, au grijă patrioții de partid să urle că se sfarmă țărișoara. Dacă trăiești într-un județ sărac și vrei bani, nu te ia nimeni în seamă; dacă ești într-un județ bogat și vrei bani, ei bine, faptul e aruncat pe piață drept separatism. Nimeni nu se întreabă de ce în județele sărace sunt cei mai bogați și mai influenți baroni, precum nimeni nu ia seamă că în părțile bogate ale țării baronii ăștia n-au putut trece niciodată de nivelul unor găinari. Niciun partid nu are curajul să spună că majoritatea banilor trebuie să rămână acolo unde oamenii muncesc pentru banii ăia; ne lăudăm că suntem gospodari, dar refuzăm autogospodărirea.
De decenii bune, țara asta a ales să investească în sărăcie – în loc să aducă regiunile sărace la nivelul regiunilor bogate, guvernanții fac tot posibilul să le aducă pe cele bogate la nivelul celor sărace. Politrucii de succes au făcut din reguli economice și administrative un dicționar tabu, rentabilizat laolaltă cu kilu’ de făină dat de pomană electorală. Există o lege, 215/2001, care statuează autonomia publică locală în chestiuni de finanțe și administrație, dar a vorbi despre autonomie administrativ-financiară încă e spaimă națională. Mai țineți minte cum urlau împotriva autonomiei universitare? Câte spaime și cu Legea 215… Despre regionalizare se vorbește și acum doar în ședințe de partid închise, să nu afle poporul că-i necesară. Și cum să fie altfel în Balcani, când partidele care trebuie să facă regionalizarea sunt cele care au făcut din ea o sperietoare?
Ceea ce se întâmplă acum e mai mult decât o pomană dată Teleormanului – și dacă guvernanții spuneau, cu subiect și predicat, despre investițiile care ar putea ridica județul lui Dragnea la nivelul Clujului sau Iașiului, mai treacă-meargă; o librărie măcar… Numai că acum se vede mugurele unui sistem, feudal prin excelență – nu-mi iese din minte spaima ministrei de Interne că ar putea apărea la televizor fără să mulțumească Liderului și să arate lumii că tot ce a învățat e de la El, Supremul. Locotenenții sunt aleși tot după criteriul ăsta, al neamprostiei slugarnice. Credeți că banii merg în Teleorman pentru oamenii simpli? Mira-m-aș…
Bani se pompează de o sută de ani în locurile sărace – și tot sărace au rămas; în schimb, de acolo se ridică mereu ayatollahii socialiști. În 1928, de exemplu, bugetul României Mari însemna 86% taxe din Transilvania și Banat, 14% restul Regatului. În 1859, Iașiul nu era mai prejos decât Bucureștiul, iar Moldova era o excepțională oază de cultură; într-o jumătate de secol, toată regiunea a fost pusă la pământ. Istoria ține sub preș discursurile despre descentralizare ale lui Kogălniceanu, precum și mitingul pentru dezunire din 1862, acolo unde inclusiv mitropolitul Moldovei fusese rănit de jandarmii trimiși de guvernul de la București. Trei zile de sărbătoare au ținut moldovenii când Cuza, domnul Unirii, a fost obligat să abdice. Se țin ascunse și vorbele fruntașilor ardeleni și bănățeni care, deși luptaseră pentru unirea din 1918, au fost îngroziți apoi de sistemul fanariot din Regat – „Un om care nu-şi iubeşte întâi satul, provincia sa natală restrânsă, nu-şi iubeşte ţara. Prin centralizare, oraşele de la vest vor ajunge pe urmele Iaşilor, ruine glorioase în profitul unui singur oraş, al Bucureştilor“, scria Sever Bocu în perioada interbelică. Dar guvernanții au ales mereu calea comodă a centralismului, le-a fost mai ușor să arate „pericolele“, și nu oportunitățile: a ajuns 1 Decembrie 1918 pretextul major în a nu mai face altceva nimic. Și în discuție nu Bucureștiul, orașul, e pus, și nici bucureștenii (și ei uimiți, cândva, de bordurile puse de două ori pe an), ci sistemul prin care se ia de la toți și apoi se împarte pe sprânceană.
Și nu, nu de unirea în sine e vorba, ci de stupida gestiune a acestei oportunități istorice: ne-am unit și gata, să vină istoria să ne moaie posmagii. Nu se poate ca în secolul 21 să mai auzi politicieni șoptind „am face regionalizarea dacă n-ar fi ungurii“ – asta îi roade. În loc să înțelegem că diversitatea e generatoare și de cultură și de economie și de tot, ne limităm a mormăi euro-sloganuri și apoi ne întoarcem către vechile hachițe. Nu din manuale am aflat că România, cu cele 27 de culturi ale sale, e o Europă în miniatură, ci din discursurile de la Bruxelles, de la intrarea României în Uniune; a vorbit cineva aici despre ele, le-ai văzut în vreun manual de educație civică, și-a asumat vreun partid diversitatea asta extraordinară?
Dacă politicienii acestei țări au devenit experți în ceva, ei bine, în refuzul sistematic al modernizării au făcut „performanță“. E un fel de spirală spurcată, costul nonreformei a devenit deja mai mare decât costul reformei, totul funcționează ca un uriaș sindicat al unei uzine falimentare. Nu investim în școli, spitale sau autostrăzi, ci în haiducii asistențiale: luăm de la cei care au și dăm la cei care n-au, dăm de pereți locurile de muncă și apoi ne concentrăm pe politici de asistență socială.
Se tot vorbește de România anului 2018, în nota isteric-victimizantă a audienței de Dâmbovița: om mai fi întregi? Ne-or lua Moldova, ne-o mai rămâne Ardealul? Pericol major: un bulgar beat a zis ceva de Dobrogea, săriiiți! Nu, domnilor, fără modernizare și reformă profundă nu vom fi întregi, așa cum nu suntem întregi încă de a doua zi după unire: și asta pentru că o țară nu în kilometri pătrați sau în milioanele ei de locuitori se mai măsoară, ci în felul în care înțelege modernitatea. Dacă înțelege.
