O crăpătură în fundația casei, dacă nu este reparată, va continua să se extindă, destabilizând în cele din urmă structura și făcând-o de nelocuit. Cei care stau acolo trebuie, atunci, să se mute în altă casă. Dar populația globului nu se poate muta în altă parte. Casele, deși nu sunt ieftine, pot fi înlocuite; planeta noastră, însă, nu.
Schimbările climatice, despre care știm de ani de zile, reprezintă o astfel de crăpătură în fundație. Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (GISC) al ONU studiază fenomenul din 1988. Acum 22 de ani, Convenția-Cadru privind Schimbările Climatice a ONU (CCSC) a fost făcută publică; astăzi, 195 de țări au acceptat să prevină periculoasa încălzire globală prin limitarea creșterii temperaturii globale, cu maximum 2o Celsius.
Deocamdată, continuăm pe această potecă riscantă. GISC a calculat că ne îndreptăm cu viteză spre o creștere a temperaturii între 3,7o Celsius și 4,8o Celsius până la finalul secolului. Crăpătura se lărgește, iar unii dintre locuitorii lumii – mai ales cei vulnerabili – deja văd cum apa se infiltrează în structură. Cine e responsabil și cine ar trebui să plătească pentru a opri fenomenul?
Această întrebare a dominat încă de la început dezbaterile internaționale și discuțiile despre schimbările climatice. Să facem distincția între responsabilitatea cauzală și responsabilitatea celor care trebuie să remedieze situația este crucial, iar documentul de căpătâi al Convenției-Cadru recunoaște responsabilitățile comune și pe cele diferențiate. Așa cum sociologul Claus Offe a subliniat recent, una e să stabilești cine e vinovat pentru distrugere și cu totul altceva este să determini cine poate sau trebuie să își asume responsabilitatea pentru rezolvarea problemei.
Această căutare fără sfârșit pentru localizarea exactă a responsabilității (atât cauzală, cât și de remediere) nu e restricționată doar la domeniul schimbărilor climatice. Într-o lume globalizată, cetățenii națiunilor-stat s-ar putea întreba (și mulți o fac deja) de ce criza financiară din cealaltă emisferă determină colapsul abrupt al băncilor din țările lor.
În Europa, unde țările au acționat împreună încă de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cedând o parte din prețioasa lor suveranitate statală pentru a construi un întreg mult mai stabil, lupta pentru moneda comună a insuflat frică în inimile cetățenilor – și în voturile lor. Transferul de la guvern la guvernare s-a realizat pe baza unor principii – privat și public, la nivel local, național și supranațional – pentru a aborda problemele sociale și economice. Dar în acest univers instituțional complicat și mereu schimbător, adesea nu mai știm cine deține controlul.
Subiectul iese la iveală cel mai adesea în cazul problemelor globale comune, cum este schimbarea climatică. Mai simplu spus, ordinea internațională trebuie să fie reformată și adaptată avansului economic al unor țări precum India și China. Recentul acord între țările BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) pentru stabilirea unei Bănci a Noii Dezvoltări și a unui aranjament pentru situații neprevăzute reprezintă un semnal clar pentru această sete de schimbare.
Dar o modificare structurală completă a arhitecturii instituționale a economiei globale este improbabilă, indiferent de context. Între timp, creativitatea este cheia. Cele mai bune soluții sunt acelea care construiesc folosindu-se de punctele tari ale actualei structuri.
Abordările de tipul guvernării „de sus în jos” au fost de folos, demonstrând voința unora dintre emitenții istorici de gaze de seră de a accepta responsabilitatea pentru remedierea situației. Uniunea Europeană, de exemplu, și-a afirmat angajamentul față de Protocolul Kyoto, singurul tratat internațional privind schimbările climatice de până în prezent care include ținte obligatorii privind reducerea emisiilor. Dar cele mai recente summit-uri ale Convenției-Cadru privind Schimbările Climatice a ONU au scos la iveală limitele acestei abordări.
Astfel, pe măsură ce lumea se pregătește pentru următoarea întâlnire CCSC de la Paris, din 2015, precedată de summitul la nivel înalt pe care secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, îl va convoca la New York în septembrie, merită să examinăm și să exportăm inițiativele creative care apar „de jos în sus”. China, de exemplu, a lansat o nouă schemă în șapte puncte de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, care acoperă un sfert de miliard de persoane – al doilea cel mai mare efort de acest fel din lume (după UE). În Uganda, orașul Kampala urmează să-și lumineze străzile cu energie solară. Multe state-insulă mici, cum ar fi Tuvalu, dau un exemplu important prin demersurile lor de atingere rapidă a țintei de emisii zero de carbon. Una dintre prioritățile principale ale CCSC este a de asigura finanțarea astfel încât să fie stimulate eforturile de adaptare și atenuare ale țărilor în curs de dezvoltare, mobilizând astfel capacitatea și bunăvoința emițătorilor istorici de gaze de seră pentru inovație. Oamenii de știință din lume lucrează la soluții; într-adevăr, doar știința ne va ajuta să avansăm eficient, așa cum a permis creșterea standardelor de viață deasupra nivelului de subzistență în cea mai mare parte a globului. În acest moment critic, când combustibilii fosili care ne-au adus atât de multă prosperitate pot determina distrugerea noastră, inovația tehnologică este cea care poate să ne ducă spre o cale mai bună.
În cazul schimbărilor climatice, doar creativitatea, inovația, responsabilitatea și voința politică ne vor permite să salvăm casa noastră comună. Trebuie să deschidem ochii, să recunoaștem crăpătura din fundație, să ne asumăm responsabilitatea și să o reparăm. În prima parte a anului 2015, guvernele trebuie să arate care este contribuția țărilor lor la acest efort, astfel încât să fie sporită încrederea și să fie accelerat progresul până la momentul Paris. Între timp, ar trebui să căutăm inovațiile și să investim în cercetare și dezvoltare oriunde se află acest potențial.
Javier Solana a fost Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, secretar general al NATO și ministru de Externe al Spaniei. În prezent, este președinte al Centrului pentru Economie Globală și Geopolitică ESADE și membru de onoare al Brookings Institution.
Copyright: Project Syndicate, 2014. www.project-syndicate.org
