Trăim într-o iluzie. Ani de zile, lumea a crezut că tranziția de la o ordine unipolară către una multipolară va fi pașnică, ordonată și stabilă, cu jucători precum China, Brazilia sau Turcia adaptându-se într-un mod natural, armonios cadrului multilateral existent. Cât de mult am greșit!
De fapt, pe măsură ce tranziția spre multipolaritate a avansat, ordinea internațională a devenit tot mai instabilă și mai tensionată. Criza financiară globală din 2008 a adâncit incertitudinea și neîncrederea, întrerupând tendințe-cheie precum globalizarea. Dar cea mai mare problemă a fost eșecul țărilor dezvoltate – arhitectele ordinii internaționale de după cel de-al doilea război mondial – de a formula o strategie incluzivă pentru a aborda provocările globale și a administra tranziția către un nou sistem internațional.
Motivul pentru acest eșec e simplu: Vestul a permis ca preocupări tactice pe termen scurt să împiedice dezvoltarea unei viziuni strategice pe termen lung. Obsesia cu tacticile a afectat guvernarea la toate nivelurile, de la administrațiile locale până la instituțiile supranaționale, lasând actori importanți să opereze în realități necoordonate, fără scopuri comune care să ghideze luarea deciziilor.
Desigur, au existat și unele excepții notabile, datorită unor eforturi conjugate de a consolida o viziune strategică constructivă. De exemplu, Occidentul a făcut unele progrese pentru o rezoluție cu privire la programul nuclear iranian.
Dar, în alte arii, gândirea strategică a fost insuficientă. În Ucraina, de exemplu, conflictul a scos la suprafață și a lărgit fisura dintre Rusia și Occident. Străduința Rusiei post-sovietice de a se integra în ordinea internațională, împreună cu respingerea modernizării au alimentat un naționalism revizionist bazat pe sfere de influență.
Dar nu doar Rusia a întors spatele modernității occidentale. Orientul Mijlociu a fost un focar de instabilitate alimentat de tensiunile istorice încă de la căderea Imperiului Otoman, în urmă cu un secol. Acum e în flăcări – nu în ultimul rând, deoarece intervențiile repetate ale Vestului au fost realizate după viziuni tactice fără perspectivă.
Într-adevăr, liderii occidentali au eșuat în a anticipa consecințele pe termen lung ale susținerii regimurilor autocratice, așa cum a reieșit din revoluțiile Primăverii Arabe, sau de a prevedea impactul intervențiilor militare succesive în Irak, Siria și Libia. Drept rezultat, nostalgia pentru trecutul “glorios” – cum este califatul Statului Islamic – proliferează în Orientul Mijlociu de asemenea.
Puterile vestice nu au fost pregătite pentru ca forțele globale să dea înapoi și să caute un viitor în trecut. În orice caz, Orientul Mijlociu trebuie să fie lăsat să găsească singur soluții la provocările cu care se confruntă; la urma urmei, nici o soluție impusă din exterior nu a funcționat până acum. Responsabilitatea pentru restul lumii este să construiască un fundal stabil pentru astfel de eforturi, într-un sistem internațional incluziv în care țările să se supună acelorași reguli și norme.
În administrarea tranziției către multipolaritate, cea mai mare provocare a Vestului se află în Asia – o regiune care este simultan dinamică și orientată spre viitor, dar și blocată în tensiuni istorice și divizări. Recunoscând importanța profundă a Asiei în noua ordine mondială, președintele american Barack Obama a anunțat o “pivotare” strategică spre regiune în 2012.
Dar liderii occidentali au ezitat să integreze China, actorul economic cel mai spectaculos al Asiei, în sistemul internațional. Într-adevăr, întâlnirea Fondului Monetar Internațional – care a recunoscut China drept cea mai mare economie a lumii din punct de vedere al parității puterii de cumpărare – s-a încheiat fără a mări numărul de voturi alocat Chinei. În context, China are o proporție a voturilor doar puțin mai mare decât Italia, a cărei economie reprezintă o cincime din cea chinezească, și deține doar un sfert din dreptul de vot al SUA. Mai mult, Occidentul a lăsat pe locul al doilea ca importanță sprijinul pentru crearea și întărirea cadrelor regionale pentru cooperare în domenii-cheie precum securitatea. Spre deosebire de Europa, rănile Asiei după cel de-al doilea război mondial nu s-au vindecat. Drept rezultat, disputele teritoriale și solicitările naționaliste rămân o amenințare puternică pentru stabilitatea regională și chiar globală.
Dar, pentru Vest, aplicarea unei viziuni pe termen lung solicită mai mult decât recunoașterea importanței unor decizii strategice. Mai e nevoie și de eforturi pentru a revitaliza sisteme politice interne disfuncționale. În SUA, nu e nici o îndoială că lipsa de viziune strategică afișată de Obama în politica externă este cel puțin parțial un rezultat al faptului că trebuie să conducă un sistem defect.
De partea cealaltă, Uniunea Europeană a urmat politici limitate ca viziune pentru a aborda provocările economice, fără să anticipeze – sau să conștientizeze – consecințele sociale și politice, inclusiv proliferarea sentimentelor anti-UE.
Abordarea tactică a statelor membre a problemelor lor specifice (adesea definite de statutul lor de creditor sau debitor) a lăsat UE lipsită de o conducere credibilă și o viziune unificată. O abordare mai strategică ar trebui să se concentreze pe sporirea creșterii economice în toată Uniunea, de exemplu prin atingerea obiectivelor programului Europa 2020 pentru cercetare, dezvoltare și inovare sau progresând în Parteneriatul Transatalntic pentru Comerț și Investiții.
Tacticile sunt soluții pe termen scurt care adesea au consecințe semnificative neprevăzute, făcând imposibil să prezici genul de lume pe care o vor genera. Strategia formează o axă diferită de acțiune, responsabilă pentru structura de interdependență globală și, astfel, pentru modul cum schimbările individuale pot afecta întregul sistem. Doar prin mutarea pe această axă a strategiei se poate ajunge la lumea pe care ne-o dorim: una care este locuibilă, stabilă, liberă și prosperă.
