Scriitoarea originară din Banat este una dintre cele mai celebre personalități europene.
Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură din anul 2009, bănăţeanca Hertha Müller, născută în Niţchidorf, declara, după despărţirea de România, că în comunism fiecare individ forma o insulă în sine, iar ţara întreagă era şi ea un spaţiu etanş în afară, supravegheat în interior. După ce a emigrat, scriitoarea germană a îmbogăţit bibliografia despre totalitarism cu numeroase cărţi precum ”Călătorie pe un picior (1989)”, ”Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” (1992), ”Animalul inimii” (1994), unele traduse în nu mai puţin de 24 de limbi. Aceste cărți i-au adus Herthei Müller numeroase premii germane şi internaţionale, inclusiv Premiul pentru Literatură ”Aristeion” al Uniunii Europene, premii între care cel mai important este, bineînțeles, Premiul Nobel pentru Literatură din 2009.
Însă cu toate că aceste cărți au apărut inițial în germană, este de remarcat elogiul pe care scriitoarea îl aduce limbii române, în volumul ”Regele se înclină și ucide”, apărut la Polirom în 2005. ”În fiecare limbă sunt alţi ochi. În limba satului meu aşa-mi părea pe când eram copil: pentru toţi cei din jurul meu, cuvintele se aflau aşezate direct pe lucrurile pe care le desemnaseră”. Sau ”Cuvintele însoţeau munca doar atunci când mai mulţi lucrau ceva împreună, depinzând unul de altul în mişcările lor. Dar nici atunci întotdeauna. Muncile cele mai grele, căratul sacilor, săpatul şanţurilor, prăşitul, cositul erau o şcoală a tăcerii”.
Biografie sub blestemul Securității
Ajunsă la Timişoara, la 15 ani, Hertha Müller a învăţat româneşte, mai mult prin tăcere și ascultare. ”Vorbeam cât mai puţin. Dar mai apoi, după o jumătate de an, dintr-o dată, toate au prins să se închege de parcă eu n-ar mai trebui să fac nimic, iar trotuarele, ghişeele funcţionarilor, tramvaiele, obiectele din magazine ar fi învăţat, ele singure, această limbă pentru mine.(…) Într-o bună zi, gura mea a început să vorbească de la sine”. Hertha Müller scrie că stăpânirea limbii române i-a oferit o nouă perspectivă asupra lucrurilor.
”Spre deosebire de germană, cuvintele româneşti îţi făceau ochii mari atunci când, fără să vreau, le compar cu cele germane. Întorsăturile lor afurisite erau voluptoase, obraznice şi tulburător de frumoase”. Hertha Müller dă numeroase exemple. În dialectul șvăbesc al satului său se spune vântul merge, pe când în germana literară se spune vântul adie. ”Pe când aveam şapte ani, asta îmi suna ca şi cum vântul şi-ar pricinui o durere. Iar în româneşte se spune vântul bate… Când spunem „bate”, de îndată auzi zgomotul mişcării, iar aici vântul le pricinuieşte altora dureri, nu sieşi…”
Scriitoarea are, legat de cuvinte, multe alte observaţi interesante. De pildă, ”o privire cu totul deosebită asupra rândunicii în limba română. Numele românesc îţi spune că aceste păsări se aşază pe sârma de telegraf în rânduri negre, dese, înghesuindu-se una în alta.(…) M-am minunat cât de frumos şi real fuseseră numite aceste păsări: rândunici”.
Ajunsă la Timişoara, unde a studiat la Facultatea de Germană – Română, ea și-a luat diploma de profesoară şi a ocupat un post de traducătoare la o mare fabrică. Aici, ea a refuzat ”colaborarea” cu Securitatea, iar poliția politică a început s-o şicaneze în fel şi chip. Hertha Müller a fost amenințată chiar cu moartea. Hărțuită de Securitate, în 1989 ea a emigrat în Germania, unde cărţile ei au uimit lumea occidentală, prin modul raţional în care au dezvăluit realităţile crude dintr-o ţară totalitară.
REACȚIE
Consătenii, nemulțumiți
Hertha Müller şi-a scandalizat consătenii cu prima ei carte, pentru că a redat realităţile crude din sat. Au fost atât de furioşi încât frizerul a refuzat să-i mai radă bunicul, iar partenerul lui de şah n-a mai vrut să-l vadă. Iar cu răutatea specifică unor oameni jigniţi, au refuzat chiar să-i mai ia mama în remorca tractorului, dimineaţa când mergeau la lucrările câmpului, obligând-o să străbată pe jos distanţe considerabile.
Hertha Müller a devenit o celebritate mondială după câștigarea Premiului Nobel
