Strategia anticriza a actualilor guvernanti, asa cum ne-a fost prezentata atat de seful statului, cat si de primul-ministru, poate fi rezumata cam asa: cauzele crizei sunt in afara Romaniei, inseamna ca rezolvarea va veni tot din afara. Cand se va linisti criza mondiala, va trece si cea de aici. Asadar, trebuie sa ne tinem zdravan de scandurile barcii, pana trece valul cel mare. Tot ce avem de facut e sa aruncam tot ce putem, pentru a nu ne duce la fund – si asta si facem: reducem salariile si pensiile, dam afara bugetarii, nu mai platim bursele liceenilor.
Eu sunt sceptic in privinta sortilor de izbanda ai acestei strategii. Locurile de munca care dispar in ritm de 1.000 pe zi nu se vor intoarce o data cu domolirea crizei mondiale. Fabrica de ciocolata de la Brasov nu va reveni de la Svoge, din Bulgaria; productia fabricilor de confectii va ramane in Pakistan, unde mana de lucru e mai ieftina.
E imperios necesar sa reducem deficitele bugetare daca vrem sa evitam colapsul. Numai ca mijloacele prin care o facem sunt unilaterale: deficitul inseamna cheltuieli mai mari decat venituri; e bine sa reducem cheltuielile, dar ce-am facut pentru a creste veniturile? Am facut ceva substantial pentru a ajuta firmele private sa obtina profituri, astfel incat sa plateasca impozite mai mari? Dimpotriva, sub stindardul luptei impotriva evaziunii, am introdus impozitul forfetar si plata in avans a impozitului. Nu stiu cat de loviti au fost cei care faceau evaziune fiscala (mai probabil, si-au schimbat metodele), dar sigur e ca o seama de intreprinderi care de bine, de rau dadeau de lucru unor salariati (si ei, platitori de dari) au fost sugrumate.
Trebuie recunoscut, in ultimele luni au fost initiate cateva masuri de stimulare a productiei – neimpozitarea profitului reinvestit, scutirea de la plata CAS a firmelor care angajeaza someri. Dar si acestea au venit prea tarziu, dupa un an in care firmele au fost sleite si in care mediul de afaceri si partidele din opozitie le-au cerut in zadar. Firmele private sunt in continuare obligate la o lupta inegala cu statul, care obliga plata TVA inaintea incasarii sumelor facturate, o restituie cu intarziere si tot cu intarziere isi plateste furnizorii privati, riscand sa creeze un blocaj asemanator celui de la inceputul anilor ’90.
Desigur, unele dintre masurile de stimulare a economiei propuse de opozitie, cum ar fi reducerea impozitului pe profit sau a TVA, contin un grad mare de risc. Este posibil ca raspunsul sa nu fie cel pozitiv (cresterea bazei de impozitare), asa cum s-a intamplat in 2005, sau sa se produca dupa un interval de timp in care scaderea veniturilor statului sa fie substantiala.
Dar, vorba proverbului, cine nu risca nu castiga. Alternativa e continuarea actualei politici economice, ale carei rezultate sunt vizibile. Multumindu-ne sa scadem cheltuielile, mai ales pe seama categoriilor sociale deja nedreptatite (pensionarii, profesorii), vom ajunge la o contractie a economiei pana la limita subdezvoltarii. si atunci, chiar daca se va produce revenirea economiei mondiale, noi vom constata ca suntem prea sleiti pentru a face fata unui nou tip de competitie care va caracteriza lumea postcriza. Vom constata nu numai ca nu am vaslit pentru a ne indeparta din calea furtunii, dar, cuprinsi de panica, am aruncat peste bord si vaslele care ne-ar fi ajutat sa iesim la liman.
