Da, flexibilitatea de trunchi de copac secular a Partidului Naţional Liberal depăşeşte acum până şi performanţelei unităţii PDSR-isto – PSD-iste de monolit, dar şi disciplina de fier care i-a format, de mici, pe democrat-liberali.
Dacă la începutul mandatului lui Antonescu, suspiciunile că partidul va derapa rapid şi violent erau tratate ca injuste, măcar pe motiv că ambiţiosului liberal i-ar fi fost refuzată prezumţia de nevinovăţie, evoluţia din ultimele luni este suficientă pentru a confirma bănuielile iniţiale ale scepticilor.
Însă nimic din ceea ce se petrece acum, în interiorul PNL, nu ţine de întâmplare, de ghinion, de un context social nefericit, de criza economică sau de erodarea subită a liberalismului în România. Ţine însă de două lucruri esenţiale: # de toleranţa surprinzător de mare pe care multe nume sonore din partid au avut-o până acum în faţa asaltului dat de Crin Antonescu la redutele care făceau odinioară din PNL un partid pe care dezbaterile interne şi polemicile îl întăreau şi îl scoteau, în sensul bun, din pluton. Iar asta, tocmai pentru că diferendele dintre membri simpli sau cei ai conducerii de partid sfârşeau rareori şi, oricum, accidental, în pretexte suficiente pentru vânătoarea de vrăjitoare; # apoi mai ţine de nefericirea în sine ca în poziţia de lider al partidului să acceadă un personaj fără idei, dar cu obsesii, fără portofoliu, dar cu ambiţii, fără instinct politic, dar cu tendinţe paranoice evidente, fapt pentru care ameninţările şi epurările îi lovesc programatic pe liberalii care îndrăznesc şi acum să creadă că în interiorul partidului domneşte libertatea de expresie care se găseşte în afara lui.
Practic, prin modul în care a ajuns să dicteze în PNL şi prin „priceperea” cu care implică partidul în cele mai toxice alianţe, Crin Antonescu îşi fesenizează formaţiunea aşa cum nici măcar PSD-ul nu ar mai îndrăzni să o facă după 20 de ani.
În PNL, însă, asta e realitatea. Iar realitatea zilelor noastre se va reflecta cu siguranţă în 2012, la urne. Dacă până acum, o bună parte din greii PNL, mulţi dintre ei evident nemulţumiţi de „doctrina Antonescu”, dar incapabili să i se şi opună, nu au reuşit să-l aducă pe Crin cu picioarele pe pământ, sunt toate premisele că o vor face până la urmă alegătorii. Adică acei liberali care încă mai cred că prezentul şi viitorul liberalismului din România sunt incompatibile cu trecutul de turnător al lui Felix Voiculescu, cu vadimizarea liderului de catifea al PSD, Victor Ponta, cu manelizarea dezbaterilor şi a unei doctrine, altfel respectabilă în esenţă. Vor fi acei liberali care încă mai cred că diletantismul şi principiile elastice ale lui Crin Antonescu se completează perfect nu cu aspiraţiile partidului, ci cu stilul ideologului Brucan (care îi învăţa, senin, pe români cât va fi de bun capitalismul, după ce a prosperat din greu făcând sluj marxismului şi dejismului).
Sub stilul de a conduce al lui Crin Antonescu, liberalii care au încetat să mai vocifereze, de teamă că-şi vor abate mânia cezarului, mai pot împiedica, tăcut, cel mult un lucru: propăşirea în interior a cultului personalităţii şefului de partid, pentru care există premise tot mai evidente. Va fi o reuşită, în actualele auspicii, şi cea care, cred, contează cel mai mult pentru binele unui partid ai cărui lideri nu mai cred decât în idolii sculptaţi după chipul şi asemănarea lor.
