La șase luni după ce volumul lui Thomas Piketty, „Capitalul în secolul XXI“, a generat atâta emoție în Statele Unite și în Europa, a devenit un bestseller și în Japonia. Dar, există mari diferențe între Japonia și țările dezvoltate din Vest, adică, ca și multe alte exporturi occidentale, argumentul lui Piketty s-a axat pe caracteristici unice.
Principala aserțiune a lui Pike-tty este aceea că motorul principal al inegalității în creștere în lumea dezvoltată este acumularea de avere de către cei care sunt deja bogați, determinată de o rată de rentabilitate a capitalului care depășește consistent rata de creștere a PIB. Japonia, totuși, are niveluri mai reduse ale inegalității decât aproape toate celelalte țări dezvoltate. Deși a fost multă vreme un centru de putere industrială, Japonia este adesea considerată cea mai de succes țară comunistă din lume.
Japonia are o taxă pe venit mare pentru cei bogați (45%), iar taxa pe moștenire a fost ridicată recent la 55%. Astfel, este dificil să acumulezi capital de-a lungul generațiilor – o tendință pe care Piketty o menționează ca un motor semnificativ de inegalitate.
Drept rezultat, familiile cele mai bogate ale Japoniei își pierd averea după trei generații. Acest fapt a determinat un număr tot mai mare de japonezi bogați să se mute în Singapore sau Australia, unde taxele pe moștenire sunt mai mici. Mediul familiar din Japonia nu mai este, se pare, suficient pentru a-i obliga pe bogați să îndure taxele mari care le sunt impuse.
În acest context, nu e surprinzător că „superbogații“ Japoniei rămân cu mult mai săraci decât omologii lor din alte țări. În SUA, de exemplu, venitul mediu al celor 1% gospodăriii de top era de 1.264.065 dolari în 2012, potrivit firmei de investiții Sadoff Investment Research. În Japonia, 1% din gospodăriile de top aveau venituri medii de doar 249.000 de dolari, în medie. (la rata de schimb din 2012).
Totuși, japonezii rămân sensibili la inegalitate, ceea ce-i face chiar și pe cei mai înstăriți să evite să-și afișeze ostentantiv bogăția. Pur și simplu nu vei vedea abundența de vile, iahturi și avioane private tipice pentru, să spunem, Beverly Hills și Palm Beach.
De exemplu, Haruka Nishimatsu, fost președinte și CEO al Japan Airlines, a atras atenția internațională acum câțiva ani cu stilul său modest de viață. Folosea transportul public și lua prânzul cu angajații în cantina companiei. Prin contrast, în China, șefii companiilor naționale sunt bine cunoscuți pentru traiul grandios pe care-l duc.
Noi, japonezii, avem un stoicism adânc impregnat, care reflectă noțiunea confucianistă ce spune că o persoană nu se plânge de sărăcie dacă și alții se plâng tot de asta. Această voință de a accepta o situație, oricât de rea, atât timp cât îi afectează și pe alții în mod egal a fost cea care a permis Japoniei să îndure două decenii de deflație, fără nici o reacție publică cu privire la eșecurile repetate ale autorităților de a redresa economia.
Dar această caracteristică națională nu este limitată doar la indivizi. Guvernul, banca centrală, media și companiile au irosit mult prea mult timp îndurând pur și simplu deflația – un timp ce ar fi trebuit să îl petreacă lucrând activ pentru a o rezolva.
Japonia are în sfârșit un guvern, condus de prim-ministrul Shinzo Abe, care s-a angajat să încheie recesiunea și să readucă creșterea de reglementare. Aflată deja în al treilea an, așa numita doctrină „Abeconomics“ arată unele rezultate pozitive. Prețul acțiunilor a crescut cu 220% de când a preluat Abe puterea în decembrie 2012. Performanța corporativă s-a îmbunătățit de asemenea – în primul rând în industriile exportatoare, care au beneficiat de un yen depreciat –
multe companii obținând cel mai mare profit înregistrat vreodată.
Dar Abeconomics nu a adus încă bunăstarea tuturor. De fapt, există o discuție cu privire la faptul că politicile lui Abe contribuie la creșterea inegalității. De aceea, cartea lui Piketty a fost prizată de atât de mulți japonezi.
De exemplu, deși recenta reducere a taxelor corporatiste a fost necesară pentru a încuraja creșterea economică și a atrage investitori, se pare că pentru mulți japonezi este o mișcare controversată, făcută într-un moment când taxa pe valoarea adăugată a crescut, iar măsurile contra deflației duc la mărirea prețurilor. Pentru a diminua problema, companiile care s-au bucurat de tăierea taxelor ar trebui să mărească salariile angajaților pentru a ține pasul cu creșterea prețurilor, în loc să aștepte ca piața să îi forțeze să o facă. Tocmai aici se găsește întorsătura unică pe care teoria lui Piketty o primește cu privire la Japonia: decalajul nu este atât de mare între cei superbogați și restul țării, ci între corporațiile mari, care pot păstra câștigurile și acumula capital, și indivizii care sunt striviți în acest proces.
Yuriko Koike este consilier al ministrului apărării şi securităţii naţionale, lidera Consiliului General al Partidului Democratic al Japoniei şi în prezent este membru al Dietei Naţionale.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
