La 9 octombrie Coreea de Nord si al ei „drag lider” dinastic Kim Il Sung au detonat un dispozitiv nuclear, devenind asadar, oficial, a opta putere nucleara a lumii. „Comunitatea internationala” – a se citi Natiunile Unite, a fost „socata” si a „condamnat” acest act. Problema este ca Phenianul a santajat „comunitatea internationala” de ani de zile cu programul nuclear si ca nici vecinii (Japonia, Coreea de Sud, China, Rusia), nici Statele Unite, prezente cu 30.000 de soldati in Coreea de Sud, nu au gasit un raspuns corespunzator. Cauzele sunt clare, desi diferite de la vecin la vecin. Sa enumeram:
Pentru Rusia, problema coreeana este un amanunt care ii da ocazia sa pretinda ca mai este o putere in Orientul Indepartat si sa irite Statele Unite. Pentru Japonia, Phenianul este o amenintare strategica militara majora si o ocazie de a demonstra ca lucrurile s-au schimbat la Tokyo. Noul prim-ministru, Shinzo Abe, este primul care s-a nascut dupa al doilea razboi mondial, este nationalist si lucid, pro-american si convins ca Japonia trebuie sa devina o putere militara capabila sa-si apere interesele regionale. Discret, Japonia a atins deja un buget militar mai mare decat orice tara din lume in afara Statelor Unite si, probabil, Chinei. Faptul ca nord-coreenii au lansat deja rachete cu raza mare peste Japonia, ca au rapit cetateni japonezi si ca incurajeaza subversiune din partea comunitatii coreene din Japonia nu face decat sa incurajeze temerile nipone. Desi se neaga la Tokyo, faptul ramane ca probabilitatea unei Japonii nucleare este tot mai serioasa, iar apropierea crescanda, militara si strategica, de Satatele Unite este un fapt evident.
Pentru Coreea de Sud, problema este si interna, si strategica. Vizitand Coreea de Sud anul trecut, am observat o dihotomie acuta intre generatii si ideologii – cu cei in varsta, ce isi mai amintesc de razboiul din anii '50, si tineretul amnezic si, surprinzator, antiamerican, conservatorii anticomunisti si „progresistii” gata de orice concesii fata de Nord. In mod general, sud-coreenii sunt prinsi intr-o dilema – vor unificare, dar nu vor sa plateasca pretul, uman si economic, al absorbirii dezastrului de la nord. De unde politica oficiala actuala de a mitui – sau a plati tribut – Nordului pentru a impiedica o prabusire totala sau un razboi. Dar cat de mare este dezastrul? O comparatie – venitul national global al Coreii de Nord (populatie 22 de milioane) este cam 40 de miliarde de dolari (al Luxemburgului, populatie 470.000, este 32 de miliarde), cel al Coreii de Sud (populatie 48 milioane) este de aproape un miliard de dolari! Ce exporta Phenianul? In ordinea importantei stiute, bani falsi, droguri si arme. Ce importa? Sau, mai exact, ce primeste din China? mancare, energie, tehnologie.
Pentru Statele Unite problema coreeana vine in momentul cel mai nepotrivit. Fortele armate sunt deja extinse la maximum in Irak si Afganistan, cele din Coreea sunt pe cale de relocare spre sud, iar opinia publica interna nu este pregatita pentru un alt conflict. Desi Bush a fost acuzat mereu de „unilateralism” in Irak, Afganistan etc., in Orientul Indepartat, unde a continuat politica lui Clinton de negocieri multilaterale cu Phenianul, acum este acuzat de refuzul negocierilor bilaterale cu „dragul lider.”
„China este cheia problemei, si Beijingul a pierdut-o. Oficial vorbind, China se opune armelor nucleare in Corea de Nord – de fapt, s-a opus oricarei incercari, americane, japoneze sau sud-coreene, de a forta Phenianul sa renunte la atom. In Washington explicatia, mult prea comoda, este ca Beijingul se teme de o invazie de milioane de nord-coreeni daca se prabuseste dinastia din Phenian. De fapt, daca asta ar fi problema, un tren intre frontiera sino-comunista si porturi spre Seul ar rezolva-o. Problema este ideologica – cum ar arata China comunista (este si ramane) colaborand cu „burghezia” si „imperialismul” in distrugerea unuia dintre ultimele regimuri comuniste reale in lume? Mai ales, cum ar arata acasa? Pe de alta parte, daca China continua sa protejeze regimul din Phenian, exista sanse mari ca Japonia sa devina putere nucleara, ca si Coreea de Sud si, poate, Taiwanul, ceea ce pare un cosmar pentru Beijing.
Michael Radu, Centrul de Terorism si Contraterorism, Institutul de Cercetari pentru Politici Internationaledin Philadelphia
