Relațiile Occidentului cu Rusia nu au fost niciodată atât de proaste cum sunt acum, după intervenția președintelui rus Vladimir Putin în Ucraina și decizia de anexare a Crimeii. Dar președintele Barack Obama a încercat să asigure întreaga lume că acesta nu este începutul unui nou Război Rece.
Chiar și așa, militanții liberali americani și conservatorii duri compară, nefavorabil, conducerea lui Obama cu presupușii președinți duri Dwight Eisen-hower și Ronald Reagan. Nu mai contează că Eisenhower nu a făcut nimic pentru a opri tancurile sovietice să zdrobească revolta din Ungaria din 1956 sau că Reagan nu a avut nici o intenție să sprijine activiștii Solidarității, când s-au ridicat împotriva regimului comunist din Polonia.
În multe privințe, Războiul Rece a simplificat lucrurile pentru președinții americani. Erau numai două mari puteri – China nu a contat până de curând –, iar sferele lor de interes erau clar definite. Ideologia după care se conducea Uniunea Sovietică era la fel de clară: o versiune stalinistă a comunismului.
Stalinismul, ca și maoismul în China, a fost, de fapt, extrem de conservator, urmărind să consolideze puterea regimului în propriul teritoriu și să-și extindă dominația asupra țărilor-satelit. Lumea capitalistă era dușmanul ideologic, dar inamicii imediați erau troțkiștii, revizioniștii și alte ”elemente reacționare” din sfera sovietică. În vremuri de criză, vechiul naționalism rus a fost mobilizat în serviciul intereselor sovietice. În China s-a petrecut ceva similar. Mao nu a fost un expansionist imperialist – nu s-a deranjat niciodată să le ceară britanicilor să dea înapoi Hong Kong-ul. Și Mao a canalizat naționalismul chinez aproape în totalitate asupra noii lumi comuniste. După moartea lui Mao și prăbușirea Uniunii Sovietice, totul s-a schimbat. Comunismul, ca ideologie, a dispărut în Rusia și s-a diluat aproape complet într-o Chină capitalistă, încât au rămas doar elementele sale simbolice și un partid leninist care deține întreaga putere.
Aceste fenomene au lăsat un vid în cele două țări, cu guvernul rus străduindu-se să-și justifice autocrația și dictatura partidului unic într-o Chină căutând o nouă sursă de legitimare. Vechile tradiții, discreditate până atunci, au fost, dintr-o dată, reînviate. Putin invocă filosofi uitați, în încercarea de a evidenția superioritatea spirituală a sufletului național rus. Oficialii chinezi se gândesc să construiască o nouă identitate politică pe bazele confucianismului.
Multe din aceste planuri nu vor putea fi decât, cel mult, duse la bun sfârșit pe jumătate. Cei mai mulți chinezi, inclusiv oficialii guvernamentali, au vagi cunoștințe despre clasicii confucianiști. Ei au tendința de a alege citatele care le sprijină propria ascensiune la putere, care ilustrează virtuți ”tradiționale” precum obediența față de autorități, uitând să menționeze că acest curent îi îndeamnă pe cei asupriți să se ridice împotriva conducătorilor nedrepți.
Filosofii preferați ai lui Putin sunt o mixtură de mistici naționaliști care au privit Rusia ca pe o comunitate spirituală bazată pe credința ortodoxă, dar ale căror idei sunt prea diverse și prea obscure, pentru a-i oferi o ideologie coerentă. În plus, nici măcar ideile lor nu sunt întotdeauna în concordanță cu cele ale lui Putin. El privește prăbușirea Uniunii Sovietice ca pe o mare calamitate, dar îl citează fără rezerve pe Ivan Ilin, care a devenit un oponent feroce al regimului sovietic și a fost exilat de Lenin în Europa Occidentală în 1922.
Poate că Putin chiar crede că Rusia este un bastion spiritual împotriva decadenței lumii occidentale, coruptă de materialism și homosexualitate. Este, de asemenea, posibil ca actualii conducători politici ai Chinei, ale căror familii s-au îmbogățit oferind favoruri politice, să fie adepți convinși ai confucianismului. Dar guvernele din Rusia și China sunt ghidate de un concept cu care este mult mai greu să lupți: naționalismul bazat pe resentimente.
Dogma maoistă din China a fost înlocuită cu așa-zisa ”educație patriotică”, ce se regăsește în manualele școlare, muzeele de istorie și monumente. Chinezii cresc cu ideea – nu pe de-a întregul greșită – că țara lor a fost umilită de străini mai mult de o sută de ani, mai cu seamă în timpul Războaielor Opiului, din secolul XIX, și invaziei brutale a japonezilor. Numai o Chină puternică, sub conducerea fermă a Partidului Comunist, își poate proteja poporul de viitorii prădători.
În Rusia, Putin zgândărește rănile vechi și sentimentul tradițional că un Occident imoral este croit să submineze unitatea Rusiei și să îi distrugă sufletul. Așa cum susțin și liderii chinezi, Putin acuză Occidentul că se aliază împotriva Rusiei.
Oricine poate numi asta paranoia, dar nu este complet irațional. Până la urmă, atât Rusia, cât și China sunt înconjurate de țări aliate cu Statele Unite. Și, împingând NATO până la granițele rusești, Occidentul nu a luat în considerare preocupările exprimate de Rusia în domeniul securității.
Problema cu naționalismul bazat pe resentimente este că împiedică acțiunile diplomatice, care se bazează pe negociere. Critica este percepută, adesea, ca un semn de ostilitate sau lipsă de respect. Mișcările nepoftite ale politicienilor americani sau japonezi sunt catalogate oficial drept ”insulte la adresa poporului”.
Desigur, multe din aceste catalogări nu reprezintă altceva decât o modalitate de mobilizare a opiniei publice pentru susținerea conducătorilor autoritari. Dar este mult mai greu să înfrunți naționalismul plin de resentimente al acestor autocrații puternice decât era să înfrunți predecesorii comuniști, mult mai brutali, dar predictibili. Confruntarea militară ar fi extrem de periculoasă în acest caz; cea mai bună formulă ar rămâne cea enunțată de diplomatul George Kennan în 1947. Dacă China și Rusia nu pot fi tratate ca state prietene, conflictul poate fi gestionat prin recunoașterea intereselor lor diferite, prin sporirea atenției și prin întărirea instituțiilor noastre democratice. Dacă în ciuda lui Obama, ne aflăm la debutul unui nou Război Rece, asta este. Până la urmă, scopul unui Război Rece este să prevină declanșarea unuia fierbinte.
Ian Buruma predă cursuri despre democrație, drepturile omului și jurnalism la Bard College și este autorul lucrării ”Anul Zero: Istoria lui 1945”.
Copyright: Project Syndicate, 2014.
