A fost adoptat în Senat, cu doar 4 voturi împotrivă şi 8 abţineri (ca grup parlamentar, s-a opus UDMR), proiectul de lege “pentru condamnarea totalitarismului comunist şi pentru cultivarea memoriei naţionale antitotalitare”, iniţiat de către senatorul Sorin Ilieşiu. Urmează să se pronunţe Camera Deputaţilor.
De la bun început trebuie spus că iniţiatorul, cineast cu operă de neignorat, este o persoană pe deplin îndreptăţită, din punct de vedere moral, să vorbească şi să legifereze în legătură cu Piaţa Universităţii şi condamnarea comunismului. Nu este doar un reputat regizor, dar a fost membru fondator al Alianţei Civice, coautor în 1991, alături de Vivi Drăgan Vasile şi Stere Gulea, al excepţionalului film “Piaţa Universităţii – România”. A fost unul dintre cei care, prin apelurile semnate în nume personal şi colectiv, au determinat, în 2006, condamnarea de către preşedintele Băsescu a regimului comunist, în baza unui raport la care a fost coautor.
Proiectul conţine trei componente: prima se referă la elaborarea, de către Academia Română, a unui raport “pentru condamnarea totalitarismului comunist şi pentru memoria naţională antitotalitară”, care ar urma să fie dezbătut şi avizat de către Parlament. Aici apar, pentru mine, primele semne de întrebare. Mai întâi, pentru că Academia este o instituţie neguvernamentală autonomă, deci independentă. De aceea, nu prea înţeleg cum ar putea Parlamentul să-i stabilească temele de cercetare. Mai mult, dacă raportul elaborat ar trebui să fie unul ştiinţific, cum ar putea el să fie adoptat (sau, se înţelege, respins) în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului?
Al doilea element al proiectului de lege se referă la înfiinţarea Muzeului Naţional al Totalitarismului Comunist. Ideea mi se pare de bun augur. Muzee similare există în Germania, Cehia, Polonia şi alte ţări care au trecut prin marasmul comunist. Faptul că un asemenea muzeu lipsește din Bucureşti este o anomalie, dacă ne raportăm la gravitatea efectelor produse în România de regimul comunist. Muzeul s-ar putea constitui, mă gândesc, într-un complement necesar al Memorialului de la Sighet, instituţie care şi-a câştigat un rol aparte în conştiinţa colectivă inclusiv prin amplasarea geografică excentrică, presupunând o anume recluziune şi efort asemănător pelerinajelor.
Al treilea şi cel mai problematic element al proiectului de lege se referă la amplasarea, în Piaţa Universităţii, a unui monument-simbol al luptei anticomuniste. El ar consta într-o cruce din metal inoxidabil, înaltă de 20-25 metri, pe care ar urma să fie montată o instalaţie de iluminare care va funcţiona continuu, în memoria victimelor.
Piaţa Universităţii nu e un loc oarecare. De 25 de ani încoace se încarcă de semnificaţii. Aici a curs sânge, în decembrie ’89 şi în iunie ’90, pentru libertate. Aici a fost demonstraţia-maraton din 1990. Şi cea din iarna lui 2012, şi protestele împotriva exploatării de la Roşia Montană, în 2013. Aici s-au celebrat prima alternanţă la putere, în octombrie 1996, şi victoria lui Iohannis, în 2014, precum şi victoriile naţionalei de fotbal, în 1994. Oricât de puţină apetenţă pentru fasturi aş avea, cred că acest spaţiu merită un însemn special – e nefiresc ca un străin să treacă printr-o simplă intersecţie, fără a-i bănui semnificaţia. Aici sunt de acord cu senatorul Ilieşiu.
Dar ne despărţim în momentul în care domnia-sa, sau Parlamentul, vrea să hotărască în ce mod anume trebuie însemnat acest spaţiu. De ce o cruce? De ce din metal inoxidabil? De ce cu instalaţie de iluminare?
Există în ţara asta o lege ce stabilește care sunt regulile de realizare şi amplasare a monumentelor de for public (Legea 120/2006); ea stabileşte o comisie naţională de specialitate (e drept, de cele mai multe ori ignorată). Această comisie, împreună cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ar trebui să organizeze un concurs internaţional de proiecte (e drept, şi proiectul de lege în discuţie vorbeşte de un asemenea concurs, dar îl anulează de îndată ce stabileşte caracteristicile de detaliu ale monumentului). Ar trebui organizată o amplă consultare a cetăţenilor înainte de a se decide care proiect va fi pus în operă. Numai aşa am putea vorbi despre un adevărat monument al luptei înpotriva comunismului. Aşa cum arată proiectul de lege, este el însuşi expresia unei mentalităţi totalitare.
–––
Mircea Kivu este sociolog
