Vreţi să aflaţi ce fel de influenţă exercită în societate un demnitar, un politician sau o persoană publică, în general, dacă ea este pozitivă sau negativă? Există un test care nu dă greş niciodată: modul în care se raportează la străinătate. Priviţi cum se poziţionează cei din elită faţă de marile modele de dezvoltare, sau subdezvoltare, ale lumii, la principiile şi valorile pe care se fundamentează aceste modele şi mai ales la ce cred ei că ar trebui să înţelegem din experienţele altora. Aşa o să aflaţi cine, intenţionat sau nu, împinge România înainte şi cine o trage înapoi.
De ce este simplu acest test? Pentru că este deasupra oricărei îndoieli că singurul model care ne va ajuta să evoluăm este cel al marilor democraţii occidentale. Şi că drumul nostru înainte trece obligatoriu prin etapele de consolidare democratică, a statului de drept şi economică, de maturizare politică şi civică, pe care le-au parcurs şi ţările la al căror nivel de trai visăm.
Implicit, cei ce neagă necesitatea schimbărilor profunde pe care trebuie să le internalizăm sau, mai parşiv, le relativizează – invocând imperfecţiunile sau ipocriziile, inventate sau reale, ale celor ce ar trebui să ne servească drept modele – fac un deserviciu acestei ţări. Singurul tip de atitudine care ne foloseşte cu adevărat tuturor este acela de a îmbrăţişa fără nici o ezitare direcţia strategică pro-Vest şi de a ne folosi energia, buna-credinţă şi simţul critic pentru a găsi cele mai eficiente şi mai rapide metode prin care putem impune în administraţie şi în societate principiile şi valorile democraţiilor de tip occidental.
Celor ce zâmbesc deja superior la aceste „truisme”, gândind că decizia a fost deja luată, că suntem în NATO şi în UE, şi că mergem deja, chiar dacă mai şontâc, în direcţia corectă, le recomand să deschidă ochii zece minute pe zi în România reală. Oriunde te uiţi, la drama satelor înecate în sărăcie, la jalea din spitale sau la tristeţea absolvenţilor pe care nu îi angajează nimeni pentru că facultăţile nu i-au pregătit pentru nici o meserie, mesajul este acelaşi: progresele care s-au făcut nu ajung la oameni!
Înaintăm prea puţin şi prea încet. Nu suntem cu adevărat în Uniunea Europeană. Nu suntem cu adevărat partenerii strategici ai Americii. Iar dacă nu iuţim pasul, nici nu vom fi vreodată. Lipsa de progres nu înseamnă stagnare, ci regres. Pentru că restul lumii merge înainte.
Testul raportării la străinătate indică, în ciuda multitudinii de nuanţe, trei mari categorii de români. Primii sunt cei ce resping modelul occidental deoarece înseamnă pierderea unor privilegii sau pentru că pur şi simplu obligă la schimbare. Urmează cei ce realizează şi acceptă că acesta este modelul cel mai bun (sau, măcar, cel mai puţin rău) pentru noi, însă rezistă schimbării din diverse motive – nu înţeleg prea bine ce se aşteaptă de la ei, îi enervează ideea de a urma o cale „dictată de străini”, ar dori ca lucrurile să se mişte mai încet. A treia categorie este formată din cei ce îmbrăţişează modelul occidental (unii idealizându-l, alţii înţelegându-i limitele şi imperfecţiunile), care se ghidează profesional sau personal după diapazonul stilului de viaţă al vesticilor şi care se poziţionează critic faţă de tarele societăţii postcomuniste, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna să le elimine din propriul comportament.
Dar pentru că în primul rând contează ce facem şi doar apoi ce spunem sau gândim, cele trei categorii sunt, de fapt, două. Primele două se grupează în segmentul ultramajoritar al celor care, în ciuda unor nemulţumiri, nu ar avea o problemă dacă România ar rămâne la stadiul la care este acum: o ţară cu probleme, la periferia Europei, dar relativ sigură şi în care nu se moare de foame. Un soi de mahala veselă în care, dacă stăpânilor din centru le merge bine, ne merge şi nouă bine, iar dacă lor le merge rău, noi oricum o să suferim mai puţin pentru că suntem obişnuiţi cu greul. Cea de-a treia categorie este cea care resimte cel mai dureros distanţa dintre noi şi lumea dezvoltată, dintre senzaţia jilavă a clisei călduţe de aici şi siguranţa neechivocă a civilizaţiei, dintre cine sunt şi cine şi-ar dori să fie, ei şi copiii lor.
Dacă România va reuşi să se extragă din nămolul judecăţilor relative – „lasă-mă şi cu nemţii ăştia, că şi acolo e o corupţie mamă-mamă, ai văzut ce a făcut preşedintele lor şi mai au tupeu să vorbească de casa din Mihăileanu a lui Băsescu” sau „ce tot dau ăştia exemple cu deszăpezirea din Finlanda, care e mai ieftină ca la noi, că acolo nici un drum «la negru» nu e negru” – va fi doar cu efortul celor ce nu se simt bine în ţara aceasta, care ştiu că putem mai mult decât atât, care înţeleg că, oricâte fisuri ar avea visul vestic, el este de preferat mediocrităţii cenuşii în care ne-am blocat. Şi care, în plus, sunt dispuşi să facă eforturi pentru a se reinventa.
În marea de întrebări care ne biciuiesc minţile zi de zi, despre corupţie, despre profesionalism, despre civilizaţie, despre spirit civic etc., există una singură care le subsumează pe toate celelalte. Cum se poate ajunge ca nemulţumiţii activi din această ţară să nu mai fie minoritari, iar numărul lor să-l depăşească pe cel al nemulţumiţilor pasivi şi al mulţumiţilor? Iar răspunsul nu poate fi decât acesta: cei ce cred că România poate fi altfel trebuie să devină misionari ai progresului, să facă din ce în ce mai mulţi prozeliţi din tabăra adversă, a inerţilor şi a fataliştilor, şi să blocheze influenţa nefastă a celor pentru care mocirla imorală şi prosperă în care se bălăcesc este cea mai bună dintre lumi.
Înarmarea segmentului progresist cu instrumentele prin care pot modela România după chipul şi asemănarea dorinţelor lor este cea mai importantă misiune ce le revine acelor demnitari şi politicieni care realizează că performanţa de a fi ajuns în vârful piramidei nu înseamnă mare lucru câtă vreme sub ei şi lângă ei este jale.
Partea bună este că această misiune are deja un precedent de succes: performanţele segmentului sănătos al economiei private (nu cel ce trăieşte prin căpuşarea banilor publici). În mare parte, ce funcţionează bine în această ţară are la bază o combinaţie reuşită de resurse umane autohtone cu know-how şi îndrumare (cel puţin în faza iniţială) occidentală. Nimic din ceea ce a fost determinant pentru succesul majorităţii companiilor private, care duc în spate economia naţională, unele renăscute după privatizări îndelung amânate, nu este imposibil de a fi replicat în administraţia de stat.
Dacă despre nevoia de a infuza administraţia cu profesionişti, selectaţi după metodele de recrutare validate în cele mai concurenţiale medii economice, am mai vorbit şi toată lumea pare convinsă (declarativ, deocamdată) că este cea mai bună cale pentru a depolitiza şi eficientiza aparatul de stat şi companiile publice, nimeni nu vorbeşte despre cea de-a doua componentă a reţetei: expertiza celor ce au pus pe picioare şi administrează sistemele de guvernare după care tânjim. Această armă informaţională, care vine la pachet cu o mare doză de sprijin moral şi chiar lobby instituţional, este vitală tututor celor de la care aşteptăm să schimbe faţa României.
A fost o vreme în care consilierii, în special europeni, detaşaţi pe lângă toate ministerele erau o prezenţă cât se poate de vizibilă. Din când în când aflam de propunerile pe care le făceau, iar miniştrii se împăunau cu faptul că măsurile pe care le luau se bucurau de validarea „experţilor străini” – chiar dacă după o vreme devenea evident că eficienţa acestor măsuri era egală cu zero, în urma unor mici ajustări cu tentă de originalitate à la Iliescu.
În mod cert, mai există şi astăzi consilieri în diverse instituţii. Dar discreţia cu care au intrat într-un con de umbră nu este un semn bun şi în nici un caz o dovadă că lucrurile s-au îmbunătăţit atât de mult încât nu mai este nevoie de ei. Ci mai degrabă o confirmare a faptului că demnitarii români cred că se descurcă foarte bine şi fără sfaturi din afară, iar sugestiile tranşante pe care le fac nişte observatori neutri, care nu înţeleg „complexităţile” realităţii autohtone, mai degrabă incomodează.
Problema nu ţine de orgoliul rănit al nu-ştiu-cărui fost director în Ministerul de Interne al Germaniei, care în prag de pensionare a fost trimis în România să dea consultanţă elevilor corijenţi la intrarea în Schengen şi să-şi mai rotunjească un pic veniturile. Şi nici de frustrările celorlalte ţări din UE faţă de ritmul lent în care ne sincronizăm instituţiile. Problema e la noi, pentru că nevoia e la noi.
Dacă vrem cu adevărat să reducem decalajul faţă de vestici, nu ar fi normal să nu ratăm nici o ocazie pentru a învăţa din experienţa şi poate mai ales din greşelile comise de ei, ca să nu le repetăm? Nu ar trebui să fim noi aceia care, exasperaţi de câte probleme nerezolvate avem în continuare în faţă, să căutăm permanent modalităţi prin care să-i facem să ne ajute cu informaţii, cu specialişti? De ce nu ne folosim de dorinţa lor de a ne integra pentru a beneficia de resursele care ne lipsesc şi pe care ei le au din abundenţă – bunele practici?
Răspunsul la aceste întrebări nu este atât de simplu pe cât pare la prima vedere. Sigur că unii au respins deliberat parteneriatele pe care ni le-au propus europenii şi americanii, pentru că acceptarea propunerilor de normalizare venite de la ei ar fi însemnat abandonarea unei anormalităţi pline de privilegii şi extrem de profitabilă pentru casta lor. Dar a existat şi o altă cauză: orgoliul naţionalist, care de cele mai multe ori nu maschează ura sau dispreţul, ci spaima groaznică faţă de străinătate, inabilitatea de a se adapta la diversitate.
Câtă vreme la putere s-au aflat activiştii lui Ceauşescu şi prozeliţii lor tolomaci sau corupţi, reţinerea în a face pasul decisiv spre Occident a fost explicabilă. Astăzi nu mai este. Dacă ne dorim să ajungem la destinaţie este în interesul nostru să ţinem cont de sugestiile celor ce au parcurs deja un traseu asemănător. Este vital să fim proactivi în a aplica tot ce Europa, SUA, Japonia şi orice altă ţară au mai valoros în materie de management instituţional şi folosire eficientă a resurselor.
Reconsiderarea importanţei consultanţei pe care diverşi membri ai Guvernului ar trebui să o primească de la partenerii noştri este doar una dintre componentele unei strategii mult mai largi pe care Guvernul Ungureanu ar trebui să o ia în calcul atunci când gândeşte modernizarea aparatului de stat. Şi din care nu ar trebui să lipsească iniţierea de programe pe scară largă pentru pregătirea şi practica în străinătate a specialiştilor care ar trebui să ia locul activiştilor de partid în instituţiile de stat. După cum spunea de curând un fost ministru de Finanţe, există o mie de modalităţi prin care se poate colabora cu alte guverne, instituţii internaţionale, firme de consultanţă sau experţi independenţi. Totul e să vrei să-i asculţi, să cântăreşti cu sinceritate ce se potriveşte în contextul tău, să alegi ce soluţie merge şi să o pui în practică.
În mod obligatoriu, parte din această strategie trebuie să fie şi reluarea procesului de integrare în administraţie a absolvenţilor români din străinătate, început de Guvernul Tăriceanu şi finalizat dezastruos. Mulţi dintre aceştia au deja educaţia şi chiar practica necesară pentru a prelua direct o poziţie care acum este ocupată pe nedrept de vreun tânăr democrat. A nu-i folosi, a nu beneficia de voluntarismul lor, de investiţia făcută deja în ei, ar echivala cu o risipă imensă de talente şi le-ar da senzaţia că România îi pedepseşte pentru că au ales să intre în arena competiţiei globale înainte ca statul însuşi să fi făcut acest pas.
Probabil că mulţi români se vor simţi ofensaţi de ideea că singuri, fără îndrumarea străinilor şi fără să le şi aplicăm sfaturile, vom ajunge greu sau chiar niciodată să fim o ţară dezvoltată. „Ce, noi suntem mai proşti? Trebuie să vină alţii să ne înveţe?” Nu, nu suntem mai proşti, dar, aşa cum au mers lucrurile până acum, este cert că suntem incapabili să ne schimbăm suficient de mult şi de repede pentru a nu pierde alţi 20 de ani (cel puţin) cu pseudo-reforme. Şi da, dacă vrei să fii ca alţii, fie îi laşi să te înveţe regulile jocului din lumea lor, fie le înveţi singur, dar durează, pentru că inevitabil vei da de câteva ori cu capul de pragul de sus.
Cei ce înţeleg că merită să ne schimbăm şi nu vor ezita să dea profunzime colaborării cu ţările care ne-au girat ieşirea din no-man’s-land nu trebuie să ignore forţa obstacolelor care ne stau în cale. Criticile naţionaliştilor – care nu concep ca nişte străini să nu ne vrea răul şi că există şi varianta câştigului reciproc – vor fi acompaniate de tertipurile „şmecherilor” care îşi imaginează că păcălim pe cineva mimând că ştim, că vrem şi că putem să jucăm după regulile Occidentului când, de fapt, ne furăm singuri căciula.
Le va ţine isonul logoreea propagandiştilor cărora le pute tot ce se află la vest de est, dar care, curios, niciodată nu văd vreo scamă pe epoleţii ţarului Putin. Care ne vor aminti de „consilierii sovietici” de după război, dar care nu vor scoate o vorbă despre efectele pe care le simţim până azi ale activităţii acelor consilieri şi mai ales despre „consilierii” acoperiţi de astăzi.
Vor trebui să se lupte şi cu mândria prostească a celor ce acceptă să fie furaţi de golani analfabeţi, cu aere de filantropi, prostiţi în faţă de politicieni lamentabili, care într-o ţară normală nu ar prinde nici măcar un post de şef de haltă, dar care se zburlesc de îndată ce un străin le trânteşte un adevăr în faţă.
Şi vor trebui să-şi înfrunte şi propria mândrie – atunci când li se vor cere şi lucruri greu de acceptat sau care presupun sacrificii politice, iar singura soluţie este compromisul, pentru că regula jocului spune că, până creşte şi stă pe picioarele sale, învăţăcelul tace şi trage mai departe.
Dacă vor reuşi să lase deoparte zgomotul din jur şi propriile frustrări, au o şansă să impună şi un alt sens cuvântului patriotism. Unul care să nu plece de la ipoteza că binele României este definit de izolarea autistă, marcată de mediocritate, ci de apartenenţa profundă, organică, la cea mai evoluată comuniune de state.
