Românii spun în sondaje că a crescut corupția, deși avem date care arată contrariul. Cine are dreptate?
Sondajul față în față CURS pe București de acum o săptămână a arătat că o majoritate relativă, dar serioasă (43%) crede că după ultimele alegeri prezidențiale corupția a crescut. Un grup aproape la fel de mare, de 40 la sută, crede că a stat pe loc. Finalmente, aproape 12 la sută din bucureșteni cred că a dat în sfârșit înapoi corupția asta. Având în vedere că anul 2015 a fost, de departe, cel mai activ pentru DNA, am auzit întrebarea ce o fi în capul poporului bucureștean, dacă nu cumva nu știe pe ce lume trăiește sau e exagerat de critic și pesimist de nu mai vede lumina de la capătul tunelului. Până la urmă, corupția crește sau scade? Suntem noi chiar așa corupți, când vezi în Panama Papers că și Messi, care nu e sărac, tot fură statul în care e plătit?
Corupția este, notoriu, greu de măsurat. Aceasta a fost misiunea proiectului meu european de cercetare ANTICORRP desfășurat în peste 30 de țări (vezi aici: http://anticorrp.eu/publications/volume-3-government-favouritism-in-europe/) și a raportului comisionat de președinția olandeză a UE (http://www.romaniacurata.ro/wp-content/uploads/2016/01/Public-integrity-and-trust-in-Europe-web.pdf), să producem o nouă cale, mai obiectivă, de a măsura corupția. Am produs două: ultima va fi lansată în câteva zile la OECD, la Paris, la Haga și la Bruxelles, și e un pas înainte important față de indicii de percepție folosiți de Transparency International, care rămân utili pentru comparații între țări. Putem măsura obiectiv corupția, cu o oarecare marjă de aproximație, și am găsit prin ambele metode create de ANTICORRP că în România corupția scade, dar asta nu înseamnă că bucureștenii nu au dreptate să fie sceptici. O să încerc să explic acest paradox.
Ca să pot măsura corupția la nivel național o conceptualizez tot la nivel național (asta face cartea mea la Cambridge, http://www.cambridge.org/us/academic/subjects/politics-international-relations/comparative-politics/quest-good-governance-how-societies-develop-control-corruption?format=HB), ca pe o dimensiune uniliniară care descrie toate actele de guvernare ale unui stat, că e vorba de legislație, de încredințat contracte publice sau de eliberat un certificat unui cetățean. La un capăt al acestui continuum, toate tranzacțiile sunt distribuite pe bază de tratament egal, impersonal și imparțial, și nu poți găsi nici o legătură specială între persoana din Guvern care autorizează tranzacția și beneficiar. La celălalt capăt, toate tranzacțiile sunt pe bază de interes personal (inițiatorii legii dării în plată au chiar ei ipoteci), cunoștințe, pile, relații sau șpagă. În primul caz, controlul corupției e absolut, iar corupția – zero; în celălalt, corupția este de sută la sută și controlul e zero. Orice țară sau oraș cade pe undeva pe linia asta, iar populația cam știe pe unde. Fără să fii expert, știi destul de bine, ca locuitor al unui oraș, cam pe unde cade zarul, și dacă e musai să dai șpagă sau să ai un cunoscut la primărie, grădiniță, doctor, sau merge și fără. Cu restul țării e mai greu, afli din presă. Frecvența actelor de corupție e direct observabilă, și o putem măsura.
Folosind metodologia mea, colegii de la SAR au măsurat-o pe majoritatea fondurilor de achiziții – construcțiile – din 2007 încoace, și o găsim că scade începând cu anul 2013 (deja sub Victor Ponta); de la aproape 60 la sută tranzacții unde puteam dovedi o conexiune între cine dă și cine primește, am scăzut cu vreo cincisprezece la sută, ceea ce e semnificativ. Mai mult, sunt în închisoare mulți constructori din acele tranzacții privilegiate și destui dintre cei care le-au dat contractele, mai ales primari și șefi de consilii județene, mai slab la CNADNR, Ministerul Transporturilor. Într-un vechi raport SAR ilustram corupția din 2005-2010 cu cifrele de profit ale constructorilor români, îngrășați de CNADNR, CNI și minister astfel că în ani de criză, când construcțiile scădeau la nivel național, ei aveau rate de profit de 30-40 la sută. Mare parte din acești constructori sunt în pușcărie, deși unele firme zburdă încă, ba chiar, prin nesimțirea primarului Piedone, Euroconstruct ne face prin încredințare directă monument pentru victimele de la Colectiv.
Iată aici și începutul explica-ției pentru care doar o zecime din bucureșteni spun că scade corupția, deși cifrele mele indică destul de clar că procentul de tranzacții care nu sunt OK dintr-o sută e cu vreo 15% mai mic, iar DNA arestează pe capete. Pentru că poporul are socoteala lui, și nu e neapărat una greșită. Socoteala poporului sună așa.
Unu. E adevărat că DNA muncește (de asta crește popularitatea DNA). Dar restul statului ce face? ANAF nu recuperează prejudicii mai deloc (mă oprește lumea pe stradă să se plângă de asta, și pe bună dreptate). Universitari corupți, unii asociați cu Academia Română, cu membri corupți din comisii de la penitenciar le dau drumul pe capete condamnaților din închisori. Sunt liberi Gigi Becali, omul care făcea plăți cu valize de bani, și Cătălin Voicu, senatorul care aranja procese la ICCJ și spunea oamenilor la telefon să își caute de sănătate. Cu alte cuvinte, crima organizată iese imediat ce o bagi în pușcărie, cu costuri minime, și nu se iau măsuri corespunzătoare pentru a desființa obiceiul de a plăti cash (nici o politică de încurajare a plății prin card) sau a coopera mai eficient cu alte țări pentru a opri fuga spre paradisuri fiscale.
Doi. E adevărat că sunt umflați mai mulți ca înainte. Dar cei mai mari, ipocriții, șefi de genul lui Băsescu și trupa lui de șoc, sunt încă liberi. Cum de e Blejnar liber? Ăsta e argumentul Antenei 3 și scuza lor de a exista, deși și ei sunt șantajiști. Pentru că argumentul e just și dacă nu erau ei, A3 adică, toată ipocrizia regimului anticorupție în care tai pensii pe de o parte, iar pe de alta devalizezi statul nu era scoasă la iveală cu amploarea cu care merită. După Băsescu, nu va mai crede lumea pe nici un om politic că luptă cu corupția, timp de o generație, așa a dus tupeul pe culmi cu un regim în care și șeful Agenției Naționale de Integritate se pare că își cumpărase poziția și era în juriul de hoți unde făcea marea redistribuție națională – de la cine are drepturi de proprietate la cine nu are, dar are relații – prin care s-a caracterizat tranziția noastră. Argumentele anticapitaliste ale noii noastre stângi nu prind la noi, că și orice copil a observat că în postcomunism capitalul material vine în urma capitalului de relații. Nici dacă îl ai dinainte, cum sunt firmele străine, nu scapi nevămuit. Puterea și relațiile cu puterea sunt totul, și nimeni nu percepe că asta s-a schimbat – pentru că nu s-a schimbat.
Trei. Or fi mai puține licitații corupte, cu cinșpe la sută, cum zice Alina, OK. Dar asta e din cauză că au învățat să se ascundă mai bine și nu mai găsești legături așa aparente, cum erau pe vremuri, cu firme donatoare sau pe față prietene. De fapt se dă parandărăt sută la sută, el nu a fost 60 niciodată, ci doar 60 observabil, și azi e 45 la sută măsurabil, dar în toate partidele se știe că dacă ocupi o poziție undeva nu e acceptabil să dai nici un contract orbește, fără să știi cui. Și chiar firmele pe față problematice, cum sunt zecile de firme ale lui Sebi Ghiță, primesc tranșe de zeci de milioane ASTĂZI sau participă la licitații și câștigă în fiecare zi, indiferent de procesele lui Ghiță. Cel puțin ministerele Apărării, de Interne, MAE, Societatea Informațională (ce titlu nefast) și Educația (prin ACNȘ, fondurile de cercetare) îi alimentează acum, în aprilie 2016, cu milioane pe dl Ghiță și asociații săi prin proiecte de soluții IT bidon, deci, în timp ce cureți unul, altele o sută o duc foarte bine. Ca să răzbească, DNA Ploiești are nevoie de mai mult ajutor de la DLAF, Curtea de Conturi și inexistentele corpuri de control din ministere, decimate pe timpul lui Emil Boc tocmai ca să nu mai aibă loc de mișcare. Și Ghiță nu e singurul. Ați văzut vreun automat de parcare care să meargă ca lumea în România? UTI or fi dat de greu cu DNA, dar soluțiile lor „inovative“, alea în care trebuie să bagi de trei ori cartela ca să pornească aparatul, strălucesc, eterne, începând cu Otopeniul – unde s-a creat o industrie locală în jurul automatelor care nu merg – și până la cea mai recentă parcare publică.
Patru. O fi scăzut corupția asta în măsurători și o fi crescut numărul de corupți în pușcării, dar, din totalul politicienilor actuali, procentul celor corupți e mai mic azi decât era ieri? Greu de spus, văzând că o majoritate îl scapă pe Ghiță de arest, sau se alătură unei moțiuni contra ministrului Justiției pentru că a vrut să facă ordine în penitenciare (dar nu a putut). Sau din totalul academicilor, unde, de la Dan Dungaciu de la Academia Română la Stelian Brezeanu de la Universitatea București și la zeci de profesori de la ASE, deci de la entități cu pretenții, oamenii au pus umărul la eliberat corupți pe bază de evaluări frauduloase sau fraude integrale fără nici un cost de imagine? Greu să spui așa ceva, când rectorii din România, conduși de jovialul Sorin Câmpeanu, au declarat că evaluarea frauduloasă a unei lucrări drept neștiințifică nu e un act profesional pe baza căruia universitățile să-i poată sancționa pe membrii lor, discreditând o întreagă comunitate academică în care sunt și mulți oameni onești.
Finalmente, controalele guvernului tehnocratic, care trebuiau să dea impresia unei obiectivități noi și substanțial diferite de guvernele politice, nu au transmis o imagine capabilă să convingă lumea că lucrurile merg într-o direcție bună. Cât cară unii cu valizele de la portul Constanța în văzul tuturor, controlul nostru a pierdut vremea descoperind că oamenii lui Arafat fac resuscitare direct pe trotuar. Nu e nevoie să fii un geniu să observi că atâta vreme cât sunt „n“ companii publice cu datorii mai mari decât TAROM, care are o datorie mică, a-l debarca pe directorul TAROM, un străin care mai avea câteva luni de mandat, sub pretextul datoriilor e o acțiune nepotrivită. Controalele par tot arbitrare și politice, pentru că le lipsesc câteva elemente de profesionalism fundamentale: continuă să fie post, nu ante, pe bază de scandaluri de presă, și nu de indicatori obiectivi care să îți permită să remediezi problemele la vreme. Mafia sectoarelor respective se aliniază fără rușine în studiouri TV cât durează aceste controale și publicul vede cine vor fi primii care vor profita din îndepărtarea unor oameni ca Heinzmann sau Arafat. În sfârșit, cum facem să audă și Guvernul că nu poți să îți dai cu părerea despre resuscitări fără a cita o autoritate în resuscitări? Lipsa de autoritate profesională și absența obiceiului de a lucra cu referenți de specialitate fac ravagii. Se dă o enormă autoritate, asupra fondurilor europene, de exemplu, unor oameni care nu se pricep la nimic. Eu sunt convinsă că Guvernul vrea binele, dovadă demiterea de la Romsilva sau altele, dar cele mai mediatizate eforturi ale Guvernului sunt cele care nu sunt bune.
De ce am legat întrebarea despre corupție de mandatul președintelui Iohannis, în sondajul CURS? Că doar președintele nu e el responsabil de politica anticorupție, decât într-o măsură foarte limitată. Pentru că atunci a fost momentul de mare optimism national, când cică 70 la sută vedeau țara într-o direcție bună. Numai 35 la sută mai găsesc că președintele face o treabă bună azi. Și dacă e adevărat că mult din dezamăgire se referă la lucruri care nu sunt sub controlul președintelui, Klaus Iohannis ar trebui să-și dea seama că și-a făcut-o totuși cu mâna lui. Majoritatea celor care se uită la Antena 3 sau România TV au aflat, de un an încoace, că prezidentul a tăiat copaci la Neptun ca să își facă teren de tenis (e bine că are timp să învețe lucruri noi, dar poate erau altele, prioritare), sau pierde casă după casă din profiturile unor retrocedări dubioase. Două treimi din știrile generate de Cotroceni sunt despre lungimea fustelor dnei Iohannis, coloanele prezidențiale, Mercedesul nou și viitoarele avioane prezidențiale care vor lua mulți ziariști prin deplasări de folos incert. În loc să fie șeful nostru, al taberei anticorupție, președintele a ajuns să fie perceput ca șeful taberei cu coloane oficiale și fluierat în consecință. Dacă o dată pe lună păstra obiceiul de a se da cu bicicleta prin Cotroceni, și dacă ar arăta cu degetul spre corupți în rarele sale intervenții în loc să se tot tragă în poză cu cel mai nepopular patriarh din istorie și un șef al Academiei cu un indice de citare de nivel post-doc, poate lucrurile stăteau altfel și în ce privește rata sa de aprobare, și pesimismul general că răzbim noi corupția, și nu doar o reproducem în forme diferite.
