Este corect să spui că dezvoltarea geostrategică cu cele mai multe consecințe din ultimele două decenii a fost cea privind creșterea Chinei. Totuși, Vestul nu a știut să-i acorde Chinei – ca să nu mai vorbim de celelelalte economii emergente importante – nivelul de influență în structurile de guvernare globale pe care îl merită. Dar acest lucru s-ar putea schimba.
După cum stau lucrurile, China se bazează pe aranjamente bilaterale pentru a-și aprofunda implicarea în țările din Asia, Africa și America Latină. Susținută de rezerva monetară de 3,8 trilioane de dolari, China a oferit investiții în infrastructură în schimbul mărfurilor, devenind astfel cel mai mare furnizor mondial de finanțe pentru țările în curs de dezvoltare, Banca de Dezvoltare a Chinei oferind deja mai multe împrumuturi decât Banca Mondială.
Dar, având în vedere că aceste acorduri bilaterale sunt executate de corporații deținute de stat, acestea nu aderă adesea la rigorile internaționale de bune practici. De aceea, Occidentul a presat China să accepte procesele multilaterale care respectă standardele internaționale, în timp ce și-au mărit eforturile de a oferi bunuri publice la nivel global. Președintele SUA, Barack Obama, a mers până acolo încât să numească China „free rider“, cu privire la eșecul acesteia de a duce la îndeplinire responsabilitățile pe care mulți le așteaptă de la o putere globală.
Dar, dacă recentele inițiative de politică externă ale președintelui chinez Xi Jinping reprezintă un indicator, atunci schimbarea ar putea fi iminentă. În iulie anul trecut, China a fost principalul artizan al creării Noii Bănci de Dezvoltare, împreună cu țările Brics (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), și a contribuit semnificativ la capitalul acesteia cu 100 de miliarde dolari. De asemenea, la cea mai recentă întâlnire din Beijing a Cooperării Economice Asia-Pacific, China a fost vârful de lance în crearea Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură (BAII).
De asemenea, a inițiat un Fond al Drumului de Mătase de 40 miliarde de dolari, pentru a susține ambițiile sale de recreere a vechilor rute terestre și maritime care legau Asia de Europa.
Prin implementarea strategiei numite „o centură, un drum“, China va continua investițiile care vor afecta circa 60 de țări – inclusiv în Asia Centrală, unde portofoliul său conține deja proiecte în valoare de mai bine de 50 de miliarde de dolari. Ruta maritimă va include Oceanul Indian, Marea Chinei de Sud și Marea Mediterană. Împreună, vor forma nu doar un drum, ci o rețea care să faciliteze transferul de bunuri și idei de-a lungul Eurasiei.
Rolul Europei în această inițiativă este deja vizibil prin portul grecesc Pireu, operat parțial de compania navală deținută de statul chinez COSCO, care va fi una dintre destinațiile importante pe ruta maritimă. Portul Pireu va fi conectat cu restul Europei printr-o infrastructură finanțată de China din Balcani și Ungaria, consolidând poziția Chinei ca principalul partener comercial al Uniunii Europene.
Inițiativa Noului Drum de Mătase reafirmă dorința Chinei de a se impune ca o putere euroasiatică. Nu doar că va conecta centrele economice dinamice ale Asiei de Est și Europei Occidentale, ci va deschide, de asemenea, accesul către țările din Asia Centrală, unde influența Rusiei este în declin. Iar acest lucru ar putea contribui la relaxarea tensiunilor teritoriale dintre China și vecinii său apropiați.
Până acum, eforturile Chinei de a-și mări influența par să dea rezultate – și nu doar în lumea în curs de dezvoltare. Marea Britanie a anunțat recent intenția sa de a contribui ca membru fondator la BAII, declanșând o avalanșă de aplicații din partea omologilor din Australia, Brazilia, Franța, Germania, Coreea, Rusia, Turcia și Spania.
În SUA, totuși, astfel de evoluții sunt percepute ca reculuri geostrategice. Această interpretare este fundamental greșită. La urma urmei, decizia Chinei de a ocoli principalele instituții financiare internaționale, care au fost create în contextul de după cel de-al doilea război mondial, a fost determinată de refuzul țărilor dezvoltate care le domină de a-i acorda un rol pe măsura puterii sale economice.
La Banca Asiatică de Dezvoltare, de exemplu, Japonia și US dețin fiecare circa 13% din voturi, în comparație cu China care are doar 6%. Iar președintele este întotdeauna japonez. O situație similară se înregistrează și la Banca Mondială, unde un american este întotdeauna la conducere, și la Fondul Monetar Internațional, unde directorul executiv este întotdeauna european. Deși țările G-20 au convenit în 2010 să ridice cota Chinei la FMI de la 3,65% la 6,19% – un pas mic în direcția corectă –, Congresul SUA a refuzat să ratifice acordul, împiedicând implementarea reformelor.
Adevărul este că noile inițiative ale Chinei nu sunt revizioniste, ci reactive. Dacă noilor puteri nu li se acordă acces către actualele structuri globale de guvernare, își vor crea propriile structuri. Asta înseamnă că țările avansate au puterea de a preveni fragmentarea ordinii internaționale în blocuri ideologice și economice – dar doar dacă vor putea depăși neîncrederea lor strategică în China.
În acest sens, participarea mai multor țări europene la BAII este o evoluție pozitivă, deoarece contribuie la asigurarea faptului că noua bancă completează, și nu rivalizează, instituțiile existente.
(De fapt, impactul Europei ar fi chiar mai mare dacă UE, mai degrabă decât membrii individuali, ar fi reprezentantă în BAII, așa cum se întâmplă la G20 sau la Organizația Mondială a Comerțului.
Vestul trebuie să facă mai mult, nu doar să primească China la masa guvernării globale, ci și să accepte și să coopereze cu instituțiile pe care le creează acum chinezii. Doar cu o atitudine deschisă pot liderii occidentali să se asigure că instituțiile conduse de China adoptă cele mai bune practici multilaterale și de responsabilitate și că aderă la standardele internaționale de muncă și de mediu.
Acum e momentul ideal de a iniția acest proces. Dacă UE, SUA și China profită de acest an pentru a-și alinia intențiile, bazându-se pe interesele lor comune, vor fi pregătite să facă cea mai mare parte a sumitului G20 în China, în 2016.
Mișcarea Chinei către procesele multilaterale este o veste bună pentru lume. Europa – și în mod deosebit SUA –
trebuie să-și depășească neîncrederea strategică cu privire la China. Nu trebuie să risipească ocazia de a participa și de a modela aceste procese, astfel încât beneficiile să fie împărțite de cât mai mulți posibil.
Javier Solana
Javier Solana a fost Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, secretar general al NATO și ministru de Externe al Spaniei. În prezent, este președinte al Centrului pentru Economie Globală și Geopolitică ESADE și membru de onoare al Brookings Institution.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
