Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră s-au întrebat vreodată ce l-a apucat pe Ceauşescu ca în momentul cel mai dificil al domniei sale despotice să înceapă să plătească, până la ultimul cent, datoriile pe care le avea la băncile străine. De ce a vrut cel mai iubit dintre români să-şi facă viaţa şi mai grea exact când scaunul său începuse să se clatine?
Nu ştiu dacă liderii USL şi-au pus această întrebare până vara aceasta. Nu ştiu nici dacă ea le-a traversat mintea, măcar pentru o secundă, după ce l-au suspendat pentru a doua oară pe Traian Băsescu. Mai precis, atunci când unul dintre numeroşii reprezentanţi ai partenerilor europeni şi americani care le-au trecut pragul pentru a afla ce este în capul lor, exasperat de bla-bla-urile preţioase care i se serveau, i-a întrebat direct: „Cât credeţi că veţi rezista la putere din clipa în care nu o să mai aveţi bani să plătiţi salariile din sectorul public şi pensiile la timp? Cât va mai rămâne din procentele de susţinere electorală pe care le invocaţi acum, după şase luni de blocaj?”.
Mulţi spun că această discuţie, cu absolut toate cărţile pe masă, plus un ultimatum formulat fără nici o urmă de diplomaţie, a reprezentat adevăratul punct de cotitură care a decis soarta puciului.
Realitate sau legendă, cert este că, până să se ajungă aici, lui Antonescu i-ar fi prins bine curiozitatea de a afla ce s-a întâmplat în ultimii ani de domnie a lui Ceauşescu şi să fi citit un pic de istorie recentă, şi nu doar pe cea cu Mircea cel Bătrân şi Baiazid, pe care o preda el elevilor. L-ar fi scutit, poate, de o discuţie umilitoare şi de o înfrângere ruşinoasă.
De la istorici adevăraţi ar fi aflat ceea ce apostolii protocronismului care se perindă prin studiourile Antenei 3 nu o să admită niciodată. Şi anume că predecesorul său, Nicolae Ceauşescu, nu a luat de bunăvoie decizia de a returna datoriile pe care România le avea la băncile străine.
Nu a fost nici o urmă de eroism în decizia dictatorului. Nici măcar creierul lui bântuit de fantasme, care cu greu mai distingea adevărul de minciunile fabricate de aparatul de propagandă, nu s-a lăsat vreo secundă păcălit de viziunea posibilităţii ca o ţară în curs de dezvoltare (subdezvoltată, de fapt) să iasă victorioasă dintr-un război dus împotriva finanţatorilor săi.
Lui Ceauşescu i s-a impus să-şi plătească datoriile, scumpe, cele mai multe pe termen scurt, iar el nu a avut încotro. Faptul că a ales să ambaleze această realitate crudă în poleiala propagandistică a unei cruciade împotriva Occidentului hrăpăreţ ţine de politică, şi nu de constrângerile economice. Şi a ales să o facă pentru că şi decizia foştilor săi prieteni din putreda lume capitalistă de a-l pune cu spatele la zid a fost tot una politică. Şi cât se poate de întemeiată.
După izbucnirea, la începutul anilor ’80, a crizei din Polonia, cel mai îndatorat stat comunist, băncile occidentale au început să se teamă că nu îşi vor mai recupera niciodată banii. Atunci au început să pună presiune şi pe alte state comuniste pândite de riscul falimentului, printre care şi România, care ajunsese să datoreze peste 11 miliarde dolari.
Spre deosebire însă de România, alte ţări comuniste au fost păsuite de creditorii lor. Cel mai bun exemplu: Ungaria, care avea o datorie dublă pe cap de locuitor faţă de noi. De ce au ales băncile să aplice un dublu standard? Pentru că aşa au ales guvernele ţărilor lor. Din motive politice, după cum spuneam mai sus.
România a fost singura ţară comunistă membră a Fondului Monetar Internaţional, până în 1990. După cum amintea anul trecut Annely Ute Gabanyi, unul dintre cei mai buni cercetători ai politicii regimului comunist, într-un excelent interviu acordat Sabinei Fati, faptul că se alăturase FMI încă din 1972, înfruntând mânia URSS, nu i-a folosit deloc lui Ceauşescu.
„Din studiile efectuate la vremea aceea (anii ’80 – n.m.) la Institutul de Cercetare al Europei Libere, studii care se pot consulta la arhiva Universităţii Central-Europene de la Budapesta, reiese clar că planul propus de către FMI pentru plata datoriilor României prevedea măsuri de austeritate atât de drastice încât a fost refuzat de conducerea de atunci a României, fiind înlocuit cu un program propriu care, deşi mai puţin sever decât cel preconizat de FMI, a fost responsabil pentru sărăcia şi lipsurile pe care le-au îndurat oamenii până în 1989”, susţine Gabanyi.
Şi tot ea reaminteşte răspunsul dat de un oficial american ziaristei austro-americane Susanne Brandstätter, în filmul ei „Şah mat. Strategia unei revoluţii”: „Am vrut să forţăm România să facă reforme care, în cele din urmă, ar fi scos populaţia în stradă sau să plătească datoriile, fapt care, în cele din urmă, tot ar fi scos populaţia în stradă”.
Presiunea economică a fost metoda prin care Occidentul a ales să sancţioneze abuzurile lui Ceauşescu împotriva propriilor cetăţeni şi să-i forţeze debarcarea. (Evident, însă, că a subestimat masiv capacitatea românilor de a îndura sărăcia şi umilinţa, astfel încât, dacă nu s-ar fi prăbuşit tot blocul comunist, poate că astăzi am fi spus în şoaptă bancuri cu Nicu Ceauşescu reales la al douăzecelea congres.)
Perspectiva unei presiuni economice s-a dovedit şi în această vară instrumentul de ultimă instanţă la care au recurs cei ce văd un alt drum pentru România decât cel pe care şi-l imaginau conducătorii ei interimari. Şi la care nu ar fi trebuit să se mai apeleze vreodată, după experienţa Ceauşescu, dacă Antonescu, Voiculescu şi o anumită parte a elitei (cu sau fără ghilimele) româneşti ar fi înţeles câteva lucruri simple:
Atât timp cât o ţară cheltuieşte mai mult decât produce, va fi la mâna celor ce îi finanţează existenţa. Ceea ce nu este sub nici o formă de dorit, însă, devine cu adevărat o tragedie doar dacă politicile pe care ţi se cere să le adopţi în schimbul banilor sunt împotriva interesului naţional.
Comparaţi imperativele politicienilor cu un discurs antioccidental cu priorităţile întăririi statului de drept, ale liberalizării şi modernizării economiei, ale independenţei justiţiei, pe care le auzim cu regularitate de la oficiali occidentali, şi judecaţi singuri care sunt cele benefice. Cine are un comportament patriotic autentic? Cei care ne cer să-i condamnăm pe marii corupţi sau cei care organizează demonstraţii de protest pentru a-i apăra?
Dacă batalionul de baroni penali, locali şi naţionali, care sunt nemulţumiţi că suntem la mâna unor „forţe străine”, vor să-şi capete independenţa ca să facă în această ţară tot ce le trece prin cap, trebuie ca mai întâi să demonstreze că sunt capabili să finanţeze ei existenţa României. Adică să-şi pună inteligenţa la bătaie şi să ajute această ţară să producă mai mult decât consumă. Sau măcar să-şi plătească taxele. Cu venituri mai mari la buget, nu am avea nevoie să ne împrumutăm atât de mult.
Dacă vor reuşi această performanţă, printr-o minune – având în vedere că marea lor majoritate se pricep doar să fure şi nici măcar la asta foarte bine (ca dovadă cât de mulţi sunt terifiaţi că dacă nu există o barieră politică nimic nu îi mai poate scăpa de puşcărie) -, atunci s-ar putea să nu aibă o problemă să-i convingă pe români că la redistribuire profitul rezultat li se cuvine în întregime. Caz în care probabil că li se va da voie şi să facă legile după cum îi ţin pe ei mintea şi caracterul. Până atunci însă, ghinion, vor trebui să accepte limitele golăniei lor acolo unde le fixează cei ce îi ţin inclusiv pe ei pe bani.
În drumul lor spre neatârnare penală, şmecheraşii de doi lei ai României, de tipul Dragnea şi Fenechiu, prima generaţie fără unghie lungă la degetul mic, mai trebuie să rezolve o problemă. Trebuie să scoată România din UE, NATO şi parteneriatul cu SUA, acolo unde nu ne-a băgat nimeni cu forţa şi unde inclusiv partidele lor s-au milogit să fim primiţi. Cât timp, legal, ne-am angajat să respectăm regulile clubului occidental, nu există soluţie nici măcar la nivel ipotetic pentru a schimba finanţatorul sau arbitrul ciorovăielilor noastre interne.
Presupunând prin absurd că Rusiei sau Chinei i-ar arde să subvenţioneze cu câteva miliarde mofturile noii burghezii roşii româneşti de a-şi plimba Rolls Royce-urile pe uliţele Teleormanului sau Moldovei, ca să ajungem să semnăm un alt contract, cu Estul, trebuie mai întâi să ieşim din cel existent, cu Vestul.
Dar până ce vor apuca să ia acele decizii care vor duce, inevitabil, la ieşirea de facto din parteneriatele actuale, dacă simt că oficialii de la Bruxelles îi tratează cu dispreţ, ar trebui să nu mai alerge cu limba scoasă după banii europeni. Îi enervează că Germania le vorbeşte ca unor şmenari de pe Podul Londrei? Atunci să nu mai bage mâna până la umăr în banii contribuabilului german. Să înceteze să mai umfle facturile la drumuri, canalizări şi apă potabilă dacă se simt jigniţi că sunt trataţi ca nişte mafioţi.
Nu doar politicienii trebuie să evalueze dacă obligaţiile pe care ni le-am luat faţă de partenerii noştri, faţă de instituţiile financiare care ne finanţează deficitul sunt prea mari în comparaţie cu ceea ce primim în schimb, ci fiecare cetăţean.
Iar cei ce cred că alianţele politice, economice şi militare în care am intrat nu reprezintă, de fapt, oportunităţi extraordinare de dezvoltare, pe care depinde doar de noi să le valorificăm la maximum, ci din contră, instrumente colonialiste, care ne înrobesc, care ne spoliază, care ne răpesc independenţa şi individualitatea, care ne transformă în sclavi ai marilor puteri, au o şansă extraordinară ca în curând să-şi vadă împlinită dorinţa de a reteza punţile care ne ţin legaţi de cei ce ne exploatează.
Românii care sunt convinşi că tot răul ni se trage de la conspiraţia malefică în urma căruia Ceauşescu a fost alungat (execuţia este totuşi meritul altcuiva, ştiu domnii Iliescu şi Măgureanu), iar Traian Băsescu a fost reinstalat cu forţa, în ciuda voinţei majorităţii cetăţenilor, nu trebuie să rateze ocazia de a vota USL la parlamentare. Astfel, vor da şanse maxime posibilităţii ca România să se reîntoarcă în spaţiul gri, dar liniştit, stabil, alienat, în care ne-a lăsat Ceauşescu.
P.S. Ironia sorţii? „Datoriile la firme occidentale (pe care le-a plătit România în anii ’80 – n.m.) au fost contractate începând din anii ’60, când România a început să pună în practică propria strategie de dezvoltare economică, care, printre altele, urmărea şi reducerea dependenţei de livrările de energie şi materii prime din Uniunea Sovietică”, mai spunea Annely Ute Gabanyi.
