„Imaginaţi-vă că vecinul dumneavoastră de peste drum, cel pe care l-aţi primit călduros în comunitate, este deodată deconspirat ca un criminal, o brută care ţine femei închise în beci. V-aţi simţi vinovat sau scandalizat?”, era întrebarea pe care publicaţia The Economist o punea, la începutul lunii martie, liderilor Uniunii Europene, după ce devenise evident că aceştia vor trece la represalii armate împotriva forţelor fidele lui Muammar Gaddafi. Acelaşi colonel pe care oficiali de rang înalt precum Silvio Berlusconi sau Tony Blair îl numeau prieten, respectiv îl lăudau pentru abandonul programului nuclear.
Pe măsură ce conflictul din Libia s-a transformat într-unul mondial, criticile la adresa politicii Vestului în ţările arabe s-au înteţit.
„State precum Tunisia, Egipt sau Libia au primit puţin ajutor din partea Uniunii Europene, în ciuda dificultăţilor cu care s-au confruntat şi se confruntă. Politica agricolă egoistă a Europei nu a făcut decât să accentueze sărăcia din nordul Africii şi Orientul Mijlociu, zone în care populaţia s-a dublat în ultimii 30 de ani, ajungând la 350 de milioane de locuitori, şi s-ar putea dubla încă o dată până în 2030″, scrie analistul Gilles Merrit pentru publicaţia independentă Europe’s World.
Concluzia unor asemenea luări de poziţie este clară: prin atitudinea pe care au avut-o în trecut faţă de problemele sociale grave din ţările arabe, ţările europene au făcut posibilă criza de astăzi.
Ineficienţă scăldată în petrodolari
„Era doar o chestiune de timp până când situaţia să scape din mână. Ţări ca Spania, Italia sau Franţa au încercat încă din anii ’90 să stimuleze comerţul şi investiţiile în statele arabe, alarmate de şomajul în creştere în rândul tinerilor din aceste ţări. Dar iniţiativa a fost ineficientă, atenţia liderilor europeni fiind mutată asupra statelor care tocmai ieşiseră din sfera fostei Uniuni Sovietice„, mai precizează analiza din Europe’s World.
The Economist încearcă să atribuie două chei de interpretare.
Pe de o parte, argumentează că statele europene nu aveau cum să-şi aleagă vecinii de peste Marea Mediterană şi că relaţiile bune cu lideri precum Muammar Gaddafi sau Hosni Mubarack erau necesare. Pe de altă parte, europenii ar purta vina că au ignorat sărăcia şi lipsurile din nordul Africii şi s-au „îndulcit” cu petrodolarii libieni, care au ajuns să finanţeze organizaţii dintre cele mai diferite, de la clubul de fotbal italian Juventus Torino la Şcoala de Economie din Londra.
Criza din ţările arabe, în ograda Europei
Ideea că revoltele recente din statele arabe sunt în primul rând responsabilitatea Europei, şi nu a Statele Unite ale Americii, este subliniată şi de comentatorii BBC. Astfel, jurnalistul Gawin Hewitt alege să-şi argumenteze un articol recent despre Libia citându-l pe unul dintre experţii ONG-ului Consiliului European pentru Relaţii Externe, Nick Witney, care crede că „Europa trebuie să-şi rezolve singură problemele din ograda sa”. „Dacă ţările democratice dau greş în Libia, atunci e în primul rând vina Europei”, conchide Witney.
Dar situaţia nu poate fi văzută numai în alb şi negru, sugerează directorul departamentului de studii internaţionale din cadrul ONG-ului britanic Institutul Regal Unit (RUSI), Jonathan Eyal.
Ce putea face UE?
„Se putea face ceva pe cale oficială pentru ca ţările nord-africane să fie mai deschise politic? Nu! S-a încercat aşa ceva în anii ’90, în Algeria. Au fost alegeri libere, a fost legitimat un partid islamic şi în scurt timp s-a ajuns la război civil, în urma căruia au murit peste 100.000 de oameni”, îşi închepe Jonathan Eyal comentariul oferit romanialibera.ro.
Expertul aduce aminte că agrumentul „Vestul putea face mai mult” a fost pus în discuţie şi în cazul ţărilor cazute sub influenţa sovietică după Al Doilea Război Mondial, printre care şi România.
„Este greu să rezolvi ceva pe cale oficială cu guverne care refuză orice deschidere internă. De asta spun că, din punct de vedere oficial, Europa nu prea avea ce face. Dacă izola statele nord-africane, acestea ar fi căzut în mâna Chinei sau a Rusiei”, precizează Eyal.
Analistul este de acord însă cu cei care spun că Uniunea Europeană se putea implica mai mult în crearea unor economii competitive în ţările arabe.
Ce responsabilitate au arabii?
„UE putea să-şi deschidă mai mult comerţul cu Libia şi alte ţări din zonă. Dar aici problema mare este că statele arabe nu au comerţ între ele. Şi că banii scoşi din vânzarea de petrol şi gaze sunt trimişi spre Europa şi Statele Unite”, subliniază Jonathan Eyal, ajungând la principalul mesaj al comentariului său: „Ai nevoie de doi parteneri pentru un dans de tango. Soluţia principală pentru statele arabe este transferul de capital dinspre Golful Persic înspre nordul Africii. Ţările din Golf ar putea să angajeze forţă de muncă din nordul Africii, unde şomajul este mare, în loc să aducă din Filipine, de exemplu. Potenţaţii din Golf ar putea să investească în zona mediteraneană în loc să-şi ţină banii în bănci din SUA”.
Jonathan Eyal concluzionează că atât timp cât ţările arabe nu îşi rezolvă problemele interne şi nu-şi stabilesc relaţii reciproce sănătoase, orice suport din exterior ar fi ineficient.
