Motto: „Ce e mai rau din comunism vine dupa”(Adam Michnik)
Orice student, indiferent de domeniu, stie ca nu va iesi niciodata o cercetare buna daca nu este din start ghidata de intrebari de cercetare clare. A devenit o mare moda sa scrii despre comunism la noi, dar dincolo de documente si pareri contributiile analitice sunt rare. Literatura cea mai buna despre comunism ramane, in consecinta, cea pur documentara, iar cartea de referinta a lui Ghita Ionescu, Comunismul romanesc, asteapta inca o continuare pe masura. Inflatia de literatura din partea unor oameni care nu au fost nici actori (de exemplu detinuti) si nu sunt ghidati de nici o intrebare profesionala („Unde eram in timpul comunismului si ce faceam?” pare a fi cea mai la moda) nu ne ajuta sa progresam.
Care ar fi intrebarile fundamentale la care ar trebui sa raspunda o buna istorie a comunismului? Cand a cazut comunismul, partidul avea patru milioane de membri. 20% din populatia adulta a Romaniei a fost in PCR, triplul mediei pe Europa centrala. Cand a hotarat partidul aceasta exceptionala mobilizare? De ce alte partide din Europa de Est nu au fost asa de ambitioase, sau poate intrebarea este de ce alti est-europeni au intrat in partid doar de trei ori mai putin decat noi? Cum s-a ajuns aici si de ce vorbim mai putin despre asta decat despre legenda ca partidul avea doar vreo mie de membri (pe vremea cand era interzis)? Daca romanii sunt asa de anticomunisti, de ce au luat cu asalt partidul in 1945, umflandu-l la opt sute de mii de membri pana la primul congres (apud G. Ionescu)? Cine o citeste pe Adriana Georgescu, cum se ascundea prin casele altora pentru o noapte, ramanand in final fara nici un loc unde sa se duca, pentru ca peste tot erau introdusi „locatari” in spatiul „extra” (de fapt pentru supraveghere), nu poate sa nu fie socat ce numar enorm de colaboratori au existat chiar de la inceputul regimului, din 1946. Care e deci raportul real intre cei care s-au opus si cei care au colaborat? Operam in continuare cu estimari ale numarului victimelor: in saisprezece ani nu am reusit, din cauza lipsei de vointa politica, sa scoatem registrele inchisorilor sa ne lamurim, asa ca preferam sa credem ca doua milioane de oameni au fost incarcerati si jumatate de milion exterminati, cifre mai mult decat aproximative. In sfarsit, din nou prin comparatie, avem mai multi rezistenti sau persecutati decat alte tari din Europa de Est, proportional la mia de locuitori?
Intrebarile fundamentale nu se opresc aici. Cum au facut comunistii, care nu guvernasera niciodata, sa ia atat de eficient in primire aparatul statului? Cati functionari, politisti, jandarmi sau judecatori au colaborat cu regimul, cati au fost eliminati? Cine i-a inlocuit? Comunismul a fost considerat de multi autori o cale nedemocratica, dar eficienta de dezvoltare. A fost Romania electrificata sau alfabetizata mai mult si mai rapid in acest interval decat o tara comparabila, dar sub un alt regim din Europa, de exemplu Grecia sau Spania? Cum se face ca Romania a ramas cu peste 40% populatie rurala si circa 40% angajata in agricultura dupa 1990, cand tari comparabile cu noi in 1940 (Iugoslavia, Bulgaria, Ucraina de azi), au reusit sa se urbanizeze mai rapid si sa aiba astazi mai putin de jumatate din cati tarani avem noi? A cazut regimul in 1989 din motive de dinamica interna sau mai ales externa? Finalmente, de ce comunismul national, ca in Romania, Serbia sau Albania, s-a dovedit a avea consecinte mai distrugatoare decat cel de ocupatie (din Ungaria, Cehoslovacia, Polonia sau tarile baltice)?
Daca nu raspundem la aceste intrebari, riscul este ca vom condamna comunismul doar la nivel de discurs, fara sa fi inteles din cale afara despre ce era vorba, doar ca sa il eliminam ca subiect din viata noastra publica. Or, poti arde opera lui Lenin intr-un autodafe, dar consecintele durabile ale regimului comunist, cele descrise, de exemplu, in cartea mea despre Scornicestiul sistematizat (Secera si buldozerul) nu le poti elimina daca nu le-ai inteles in profunzime, iar la asta mai avem de lucru.
