Acum 20 de ani, in momentul in care aparea prima bresa in Zidul Berlinului, iar imperiul sovietic se prabusea, doar cei care credeau orbeste in utopia comunista se simteau nefericiti. Putini oameni, desigur, se cramponau de posibilitatea a ceea ce odinioara era numit "socialismul real-existent". Altii criticau triumfalismul "noii ordini mondiale" promise de George H.W. Bush. Iar modul in care Germania de Vest a calcat peste epava vecinului Est-german a parut aproape un act de cruzime.
Totusi, 1989 era o perioada benefica (asta, daca nu traiai in China, unde democratii erau prigoniti). Multi dintre noi simteam ca priveam la zorii unei noi ere liberale, in care libertatea si dreptatea aveau sa prospere si sa cuprinda toata planeta ca o patura de flori proaspete. 20 de ani mai tarziu, stim ca nu a fost sa fie.
Populismul xenofob da tarcoale democratiilor europene. Ponderea partidelor social-democrate scade, in timp ce demagogi de dreapta promit sa apere "valorile occidentale" de hoardele islamice. Iar catastrofele economice din ultimii ani par sa confirme recentul avertisment al lui Mihail Gorbaciov, care spunea ca "si capitalismul occidental, vaduvit de vechiul sau adversar, privindu-se ca invingator de necontestat si incarnare a progresului global, risca sa conduca societatea occidentala si restul lumii tot intr-o fundatura a istoriei".
Dupa cum arata lucrurile acum, liberalii – in sensul progresist, american al cuvantului – ar putea fi chiar invinsii din 1989. Social-democratii si comunistii s-au dispretuit intotdeauna reciproc. Dar multe idealuri social-democratice, cu radacini in notiunile marxiste de dreptate si egalitate sociala, au fost aruncate peste bord, precum proverbialul prunc, o data cu apa de baie a comunismului.
Acest proces era deja in plina desfasurare inca inainte de caderea Zidului din Berlin, o data cu radicalismul pietei libere din era Thatcher-Reagan. Societatea, suna un citat faimos al lui Margaret Thatcher, nu exista. Doar indivizii si familiile conteaza. Fiecare e pe cont propriu. Pentru multi, suna ca o eliberare – de pietele hiperreglementate, de sindicatele dominante si de privilegiile de clasa. De aceea a primit numele de neoliberalism. Dar radicalismul pietei libere a subminat rolul statului in edificarea unei societati mai bune, mai drepte si mai egale. Neo-liberalii nu sunt interesati atat de dreptate, cat de eficienta sporita si de mai multa productivitate, de rezultate.
In timp ce neoliberalii isi croiau cale defrisand padurea mecanismelor social-democrate, stanga isi disipa energiile in politici culturale, discutii "identitare" si multiculturalism ideologic. Idealismul democratic era odinioara terenul stangii, inclusiv cel al social-democratilor si liberalilor. In Statele Unite, democratii precum John F. Kennedy erau cei care promovau libertatea in lume.
Dar spre sfarsitul secolului 20, pentru multi actori ai stangii a devenit mai important sa salveze cultura din "lumea a treia" – indiferent cat de barbara era – de "neo-colonialism" decat sa sprijine egalitatea si democratia. Oamenii de stanga luau apararea unor dictatori brutali (Castro, Mao, Pol Pot, Khomeini etc.) pur si simplu pentru ca acestia se opuneau "imperialismului occidental".
Rezultatul a fost ca toate politicile care derivau oricat de putin din marxism si-au pierdut credibilitatea si au sucombat in final, in 1989. Un dezastru pentru comunisti si socialisti, dar si pentru social-democrati, pentru ca au pierdut un fundament ideologic al idealismului. Iar fara idealism, politica devine un fel de contabilitate, de management al intereselor pur materiale. Asta explica, de exemplu, de ce italienii si, mai tarziu, thailandezii au ales sa fie condusi de magnati ai afacerilor. Au sperat ca oameni care au reusit sa acumuleze atat de multa avere personala ar putea face acelasi lucru si pentru electorat.
Dar retorica idealismului nu a disparut de tot. A glisat doar de la stanga la dreapta, un proces care a inceput si el tot cu Reagan si Thatcher. Ei au preluat de la Kennedy promovarea democratiei in lume. O data ce stanga a abandonat limbajul internationalismului – revolutie democratica, eliberare nationala etc. –, acesta a fost preluat de neoconservatori. Poate ca promovarea fortei militare americane ca mana forte a democratiei a fost prost gandita, cruda, aroganta, ignoranta, naiva si profund periculoasa, dar a fost, fara doar si poate, idealista.
Forta elanului revolutionar a atras cativa fosti actori ai stangii de partea neo-conservatorilor. Dar majoritatea liberala a tresarit alarmata de neo-conservatori, fara a fi insa in stare sa gaseasca un raspuns coerent. Dupa ce si-au pierdut gustul pentru internationalism, o reactie obisnuita a liberalilor la radicalismul neoconservator a fost un apel la "realism", la neamestecul in treburile altora, la o retragere de pe scena globala. In multe cazuri, acesta este cursul mai intelept de urmat, dar e departe de a insufla cuiva o mare inspiratie. Nu este, asadar, de mirare ca un internationalist de stanga de talia ministrului francez de Externe, Bernard Kouchner, a gasit un soi de camin pentru idealismul sau in guvernul conservator al lui Nicolas Sarkozy.
Pentru prima data de la Administratia Kennedy, SUA reprezinta una dintre putinele democratii cu un guvern de centru-stanga. Poate presedintele Obama sa fie un deschizator de drumuri in directia unei noi ere de idealism social si politic? Pare putin probabil. Eforturile sale de a le oferi americanilor un sistem mai bun de sanatate nu reprezinta o mare inovatie, ci o incercare de a recupera decalajul fata de sistemele cu care europenii si japonezii s-au obisnuit de mult. Dar chiar si pentru atat, adversarii il eticheteaza drept "socialist".
Obama nu e nici socialist, nici un simplu contabil politic. Are cateva idealuri modeste si poate inca fi un presedinte excelent. Dar pentru a reinvia liberalismul, e nevoie de un set de noi idei despre cum s-ar putea promova in lume dreptatea, egalitatea si libertatea. Reagan, Thatcher si Gorbaciov au pus umarul la sfarsitul unei ideologii care a oferit odinioara speranta si care a inspirat progresul real, dar care a dus in final la sclavie si crime in masa. Asteptam in continuare o noua viziune; una care sa duca la progres – dar de data asta, speram, fara tiranie.
