Moscova a oferit Ucrainei în schimbul bazei de la Sevastopol o reducere a preţului gazelor de 40 miliarde dolari, un preţ pe care Vladimir Putin l-a calificat drept „exorbitant”.
Putin a recunoscut, cu o zi înainte de bătaia generală din Rada Supremă de la Kiev, care a însoţit ratificarea acordului, că Rusia ar fi putut construi cu aceşti bani mai multe baze, dar că dezvoltarea relaţiilor cu Ucraina este mai importantă decât aspectele financiare. Dincolo de ironia declaraţiei, rămâne întrebarea: „Ce anume a obţinut Rusia în această afacere?”.
În primul rând, constată
Edward Chow, expert în cadrul Center for Strategic and International Studies, ucrainenii nu au obţinut nimic din ceea ce ar fi obţinut şi fără să cedeze Sevastopolul: reducerea cu 30% a preţului gazelor se aplică preţului majorat pe care Moscova l-a impus Kievului anul trecut şi îl aduce de la 330 dolari pe mia de metri cubi la 230 dolari, ceea ce este aproape de preţul pieţei, în condiţiile scăderii generale a cererii de gaze în Europa. Cu alte cuvinte, Viktor Ianukovici a dat Sevastopolul pe nimic. În schimb, Ucraina devine dependentă de gazul subvenţionat rusesc. Acest lucru permite guvernului de la Kiev să evite reformarea sectorului energetic, dominat de oligarhia întreţinută de Gazprom, să evite reforma generală a economiei şi democratizarea ţării. În plus, construcţia conductelor Nord Stream şi South Stream – care vor ocoli Ucraina – va izola ţara şi o va face şi mai dependentă de Rusia. Cum opoziţia a ameninţat că va denunţa acordul de îndată ce va recâştiga puterea, Ianukovici şi-a câştigat în acest fel susţinerea politică a Moscovei pentru el şi pentru partidul său. Mai mult, vineri urmează să fie anunţate mai multe joint-ventures ruso-ucrainene în domenii industriale cheie: nuclear, petrol, apă, electricitate, aviaţie, porturi. Ucraina devine astfel dependentă energetic şi economic de Rusia, influenţa Uniunii Europene diminuându-se dramatic.
În al doilea rând, securizarea Sevastopolului nu numai că anulează şansele aderării Ucrainei la NATO (care oricum nu erau prea mari), dar le diminuează drastic şi pe cele de apropiere de UE. Rusia va deţine controlul de facto al Crimeii, o sursă potenţială de conflict, care se adaugă tensiunii vizibile dintre Estul rusofon şi Vestul prooccidental. UE nu va risca să integreze o ţară cu statalitate incertă, cu suveranitate discutabilă şi economie nefuncţională şi dependentă de Rusia.
În al treilea rând, flota rusă la Marea Neagră, în prezent învechită, ar putea constitui un element de presiune asupra eforturilor NATO şi SUA de a folosi bazele de la Marea Neagră, din România şi Bulgaria împotriva potenţialilor inamici din Orientul Mijlociu. Potrivit Washington Post, intenţia Pentagonului de a instala elemente ale scutului antirachetă pe nave desfăşurate în Marea Neagră s‑ar putea lovi de opoziţia Rusiei.
În sfârşit, dacă planurile ruse de modernizare a flotei, începute cu achiziţionarea de nave de tip Mistral din Franţa, vor fi duse la îndeplinire în termenul prevăzut (2020), Statele Unite şi NATO nu îi vor putea contrapune nimic de forţă egală în Marea Neagră. Ceea ce înseamnă că Rusia va obţine controlul traseelor de transport al hidrocarburilor din zona Caspică. Cum singura ţară care poate asigura trasee alternative din această regiune este Georgia, după „securizarea” Ucrainei, soarta guvernului prooccidental de la Tbilisi este sub semnul întrebării.
