Cazul Kosovo

Se dezbate astazi in Consiliul de Securitate ONU cazul provinciei Kosovo. Dar putina lume spera ca in ceasul al doisprezecelea se va gasi o platforma convenabila ambelor parti, care sa mentina macar pacea precara asigurata de fortele ONU. Spiritele s-au incins, initiativele cele mai imprevizibile si gesturile cele mai necugetate devin posibile, in ciuda apelurilor la calm si promisiunilor (de felul celei facute Serbiei, ca va intra mai repede in UE daca renunta la provincie). Kosovo este acum ca o bara de fier ce a stat prea mult in foc. Nu mai poti sa o prinzi de nici un capat fara sa te frigi. Troica internationala (SUA, Rusia si UE) fixase deja un termen-limita pentru prezenta acestor forte de pace. Nu se stie prea bine de ce ele n-ar putea sa ramana in continuare la fata locului, ca in Liban sau in Cipru, chiar cu riscul de a se eterniza cu deceniile. Si in trecut s-a vazut ca trebuie asteptate o adevarata schimbare de generatii si o noua conjunctura pana sa se stinga unele conflicte ce pareau eterne. Conflictul de la sfarsitul deceniului trecut din Kosovo este prea recent ca sa devina solubil intr-o miraculoasa improvizatie politica. Unii spun ca s-ar putea recurge la transferuri masive de comunitati etnice. Altii cred ca trebuie asumat gestul ce pune efectiv capat fostei federatii iugoslave, care la randul ei nu fusese decat o fictiune. In ambele cazuri, decizia ar crea un precedent primejdios, intr-o Europa mult mai "balcanizata" decat o cred autoritatile de la Bruxelles. Ca sa se ajunga la "modelul" franco-german, de pace trainica restabilita intre doua natiuni ce pareau ca se vor razboi inca o mie de ani, e nevoie nu atat de retrocedari de teritorii, cat de proiecte transnationale comune. Multe dintre ele tin de cooperarea economica si de alte schimburi care inlocuiesc vechea vrajba. Pot ele acum sa spere, Serbia si un eventual Kosovo independent, ca se vor regasi in pozitii mai avantajoase, eventual in sanul EU, care sa le faca sa uite  vechile dispute de dragul prosperitatii? Evident ca nu. Pentru nici una din parti separarea nu va aduce maine o imbunatatire a situatiei lor interne. Sau integrarea lor in proiecte internationale care sa le faca sa uite vechile necazuri. Dar, dincolo de aspectele juridice si politice care ar decurge dintr-o solutie fortata, neacceptata deloc de una din parti, se pune intrebarea daca nu se reaprinde intreaga zona. Declararea imediata a independentei sau o amanare a ei cu doar cateva luni (iar intre timp ar fi pregatita o forta interimara de politie sau de experti juridici) nu va putea fi acceptata de sarbi. Nu e vorba aici de orgoliul hegemonist al politicienilor de la Belgrad, ci de un sentiment la nivelul populatiei. Independenta provinciei Kosovo obtinuta cu forta sau decisa in afara granitelor ar fi perceputa ca o umilinta suplimentara pe care le-o impun sarbilor marile puteri, dupa ce i-au pedepsit deja indiferentiat numai fiindca voiau sa-l pedepseasca pe Milosevici. Daca ies la iveala pustile ascunse prin claile de fan sau bastoanele de dinamita disimulate prin grote, ne putem astepta la un fel de noua haiducie balcanica si la acte zilnice de teroare. La razboiul nationalist larvar s-ar adauga si unul religios pe care Uniunea Europeana are tot interesul sa-l evite. Iar tot felul de mici sefi locali, dintre cei care de ambele parti si-au gasit repede clientela si adepti in precedentul conflict, nu ar intarzia sa organizeze noi militii nationaliste ca sa-si impuna autoritatea pe teritoriile lor, combinand doctrina eliberarii cu strategiile mafiote. Reteta e cunoscuta de cand lumea, dar strategii cabinetelor internationale nu prea tin seama de asemenea mici detalii. De asta data Moscova nu se insala tragand semnalul de alarma, chiar daca poate fi si ea suspectata, in continuare, ca se afla intr-o noua ofensiva de influenta, mai cu seama ca poate evoca si afinitati ortodoxe cu sarbii victimizati de restul lumii. Dar Rusia greseste nefiind la fata locului nici cel putin cu unitati simbolice de mentinere a pacii. E greu sa dai lectii cand nu te tii la o parte. Pe de alta parte, separatistii albanezi, care au stiut sa-si joace mai bine cartea, castigand de partea lor Occidentul, ar trebui sa fie si ei interesati de continuarea negocierilor cu sarbii daca vor sa aiba pace mai tarziu si, eventual, sa se poata uni cu Albania. Asa ca urgenta in cazul provinciei Kosovo ar fi, mai degraba, o amanare.

Dinu Flamand este scriitor si ziarist stabilit la Paris