23.2 C
București
duminică, 7 iulie 2024
AcasăSpecialCând a început dezastrul USL

Când a început dezastrul USL

Cât timp s-au aflat la putere între 2005 şi 2012, partidele de dreapta care au câştigat alegerile din 2004 sub titulatura Alianţa DA, beneficiind de valul de nemulţumire creat de guvernarea Năstase, au comis două dezamăgiri majore: una în rândul antreprenorilor, alta în rândul oamenilor care legau ideea de bunăstare de limitarea drastică a fenomenului corupţiei.

Şi sub Călin Popescu Tăriceanu, şi sub Emil Boc dreapta a eşuat lamentabil la ambele capitole pentru că politicienii PD/PDL şi PNL s-au desprins rapid de ceea ce au promis şi, mai presus de atât, de o responsabilitate devenită urgenţă naţională: restructurarea economiei, reformarea instituţiilor, consolidarea accesului la surse externe de venit, precum fondurile europene.

În ciuda tot mai vizibilei falii dintre promisiunile de campanie şi practica guvernamentală, de la începutul lui 2005 şi până spre 2009, politicienii din cele două partide au dus-o tot într-o veselie.

Şi-au permis luxul unor crize politice succesive, au ţinut în viaţă practica drenării banului public prin firmele agreate la vârf, au ridicat pe noi culmi raportul exagerat dintre cheltuielile bugetare şi posibilităţile reale. Toate astea, într-o Românie despre care ştiau foarte bine că, în caz de furtună, creşterea economică pe care o înregistra la vremea respectivă nu o ferea de riscul scufundării. Cel puţin, nu în lipsa unor reforme profunde care să dubleze bruma de performanţă.

Că iresponsabilitatea respectivilor oameni politici a fost maximă s-a putut vedea la scurt timp după debutul celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu, când criza economică se instalase peste tot în Europa, inclusiv la noi. Or, tocmai pentru că politicul a ezitat între 2004 şi 2008, dar şi înainte de acest interval, să însănătoşească economica, România a întâmpinat criza în cea mai înşelătoare formă.

Cum se întâmplă adesea, costurile le-a achitat populaţia, dar şi multe companii private, căci dacă mediul de afaceri românesc nu era tocmai prietenos înainte de criză, după el a devenit unul de-a dreptul ostil.

Incompetenţa, reaua-credinţă, lipsa de viziune, populismul şi corupţia politicienilor s-au concentrat în preţul plătit în criză de către bugetari şi antreprenorii cinstiţi, precum comisioanele ascunse pe care băncile se obişnuiseră se plaseze în creditele acordate populaţiei.

Din punctul de vedere al armonizării cheltuielilor cu resursele, doar vântul rece care suflă în ceafă în ceasul al 12-lea i-a determinat pe guvernanţi să ia măsurile care se mai puteau lua pentru a evita falimentul statului. Şocul a fost dur şi încă mai avem de tras.

Dar dreapta nu a greşit flagrant numai în plan economic. Culpa sa merge mai departe şi atinge un punct extrem de sensibil. Alianţa DA (chiar dacă s-a destrămat de ani buni, partidele ce au compus-o încă „trăiesc” printre noi) l-a învins pe Adrian Năstase lovindu-l unde îl durea mai tare: la capitolul corupţie.

PD-ul de atunci şi PNL-ul de acum au speculat magistral teama multor români de transformare a ţării într-un fel de Rusie a lui Putin, mai mică, dar sigur la fel de insalubră. Teama s-a convertit în voturi, iar voturile au deschis uşile puterii.

Deşi ar fi putut face multe, având majoritatea în Parlament şi sub control Guvernul, pediştii şi liberalii s-au mulţumit să facă puţine. Unii au vrut anticorupţie multă, alţii au vrut puţină.

Lupta s-a dovedit inegală, dovadă numărul mic de politicieni care au populat prima tabără şi eforturile uriaşe pe care au trebuit să le facă pentru a învinge inerţia şi a face câţiva primi paşi, altfel de neimaginat cu puţin timp înainte.

De atunci i se trage Monicăi Macovei demonizarea de care a avut parte în toţi aceşti ani şi tot de aici i s-a tras lui Traian Băsescu sarabanda suspendărilor şi stigmatizarea, care a atât de departe încât nu rareori a fost considerat de oamenii lui Dan Voiculescu drept mai nociv pentru România decât fusese însuşi Nicolae Ceauşeascu.

Iar adevărul este că, chiar dacă Monica Macovei a „incitat” la anticorupţie, ca membru PDL, şi chiar dacă Băsescu însuşi a fost şeful acestui partid şi l-a menţinut ani de zile la guvernare, grosul democrat-liberalilor nu a vrut niciodată să meargă până la capăt cu lupta împotriva corupţiei. A găsit, în schimb, că este mai confortabil şi profitabil să o rupă cu aşteptările propriului electorat.

Vedem astăzi că eroarea a fost imensă şi, chiar dacă aceşti politicieni au câştigat pe termen scurt, pe termen lung au pierdut partidul, dar mai ales România.

Urmare înşelătoriei de care a avut parte, electoratul de dreapta a devenit astăzi cel mai apatic şi, de unde te aşteptai să devină un nucleu tot mai activ al societăţii civile, a ajuns să fie în 2012 cel mai puţin dinamic. Vitregia unui mediu economic lovit de criza globală o mai poţi înţelege şi accepta, cât timp vezi cu ochii tăi că are resorturi obiective.

În schimb, lipsa de pudoare în tratarea corupţiei nu furnizează nici un motiv raţional pentru a fi tolerată. Uitându-ne în urmă, reiese clar că, în 2004 mai ales, dar şi în 2008, partidele de dreapta au promis mai mult decât puteau să ducă. Doar că liderii lor şi mare parte din activ ştiau de atunci ce nu vor şi ce nu ştiu să facă, însă pentru a câştiga lupta electorală aveau nevoie să promită opusul a ceea ce stânga livrase până la vremea respectivă. Punct ochit, punct lovit!

Însă ironia sorţii nu are limite. Astăzi, stânga, revenită la putere în marja unui joc politic şi legal la limită, se pregăteşte să aibă aceeaşi soartă întrucât a dovedit că e dispusă nu doar să repete parte din greşelile dreptei, ci şi să facă unele mai mari şi mai respingătoare (multe pe zona justiţiei şi a statului de drept, dar despre asta cu altă ocazie).

Sigur, pe moment, unii încă mai beau din şampania deschisă după căderea Guvernului Ungureană şi trag din trabucul scump pe care şi l-au procurat după scrutinul din 9 decembrie.

Dar faliile avansează. Iar ceea ce este mai grav pentru USL, dar şi mai greu de înţeles pentru mulţi dintre liderii şi infatuaţii baroni ai săi, nu ţine de precaritatea tot mai mare a liantului care a strâns la un moment dat PSD, PNL şi PC, ci de divorţul evident de electoratul pe care l-a minţit cu cinism, şi în timpul opoziţiei, şi în timpul campaniei electorale din noiembrie-decembrie.

Vor spune cei mai sceptici, şi de la stânga, şi de la dreapta, că electoratul de monolit al USL şi mai cu seamă al PSD este imun la minciună şi cel mai permeabil la manipulări obscene, fapt pentru care distanţa dintre ceea ce i s-a promis şi ceea ce va primi în final nu-i va demobiliza.

Nu mă dau în vânt după asemenea argumente, căci experienţa alegerilor din 1996 şi 2004 a demonstrat suficient de grăitor că foamea devine duşmanul uitării.

Din acest punct de vedere, premierul Victor Ponta se va confrunta cu reale probleme, iar în USL frustrările vor continua să se acumuleze până când presiunea va atinge un punct critic.

PDL s-a apărat în repetate rânduri, spunând că marea sa eroare, când a guvernat în criză, a ţinut de maniera proastă în care a comunicat populaţiei motivele pentru care Guvernul a luat măsuri atât de dure şi fără precedent.

Palidă consolare a unor politicieni care nu acceptă în ruptul capului să-şi facă o mea culpa corectă!

De când este premier, Victor Ponta şi-a trădat adesea tentaţia şi grija de a cosmetiza din vorbe realitatea dură cu care se confruntă şi care-l lasă descoperit în faţa propriului electorat.

Un electorat căruia Ponta i-a promis, din băncile opoziţiei, că va rupe acordul cu FMI, că va absorbi ca Făt-Frumos fondurile europene, că va mări pensiile şi salariile, că va superfinanţa educaţia şi sănătatea, că va redeschide spitalele, că va face din România o ţară demnă care nu se mai împrumută de la marii finanţatori internaţionali, că va face autostrăzi, va ridica locuinţe şi ne va obişnui cu o dreptate socială cum încă n-am zărit nici în mai bogata Franţă.

Între timp, Victor Ponta a continuat să ţină de banii FMI, a avertizat că statul nu va putea cheltui mai mult decât îşi permite, a încercat să ridice taxele şi impozitele locale şi a descoperit că, una peste alta, responsabilitatea de a nu scufunda ţara ajunge să cântărească mai greu decât târgurile cu partenerii din USL şi promisiunile fără căpătâi făcute unei populaţii pe care atât de mulţi s-au obişnuit să o mintă fără frică şi perdea.

Iniţial, Victor Ponta şi PSD au mai promis şi gonirea UDMR de la guvernare. Între timp, consecvenţi cu şovinismul de tip nou din USL au mai rămas doar Antonescu şi Voiculescu. PSD s-a trezit făcând calcule privind o alianţă cu maghiarii, iar Victor Ponta a cooptat deja trei personaje din sfera UDMR în structurile guvernamentale centrale.

Chiar dacă unele dintre mişcările pe care premierul le face sunt justificate, Ponta va deconta la un moment dat incosecvenţa. Şi asta, repet, nu pentru că ar greşi acum, ci pentru că a greşit uluitor înainte de a ajunge prim-ministru.

Apoi, după ce s-a numărat printre conducătorii plutonului însărcinat să-l execute politic pe Traian Băsescu şi să dinamiteze relaţia României cu Occidentul, acelaşi Victor Ponta joacă astăzi rolul celui mai modern lider al USL.

Nu doar că a căzut la înţelegere cu şeful statului, după ce iniţial garanta public că aşa ceva nu poate fi închipuit, dar a formalizat strângerea de mână cu preşedintele printr-un acord de coabitare.

Nu doar că şi-a nuanţat mult atitudinea faţă de liderii UE şi SUA, dar a şi acceptat botezul lor de foc – aceştia nefiind total străini de coabitarea Băsescu-Ponta.

Dar gestionarea ţării este o afacere pe termen lung.

Aşa că, pentru România rămân în continuare deschise cele două perspective logice: fie va intra în faliment în următorii ani, fie va traversa criza evitând colapsul. Totul depinde de USL şi de Guvernul Ponta.

Dar tocmai în asta constă dilema şi ironia sorţii: falimentul va fi capătul de drum al unei guvernări nechibzuite; evitarea lui va fi sfârşitul unei călătorii în care şoferul s-a dovedit precaut şi responsabil.

Prin urmare, ce va alege actuala putere? Pentru că, în oricare dintre cele două scenarii – dată fiind complicata situaţie economico-financiară din lume şi din România şi date fiind promisiunile inconştient de generoase făcute pentru a fi votaţi – USL şi Victor Ponta vor plăti politic un preţ mare. Riscul ca factura să fie la fel de ridicată cu a PDL-ului rămâne ridicat.

Însă dacă reprezentanţii actualei puteri vor alege prima variantă, ispitiţi de aparente avantaje imediate, tot vor fi doborâţi. Când la final de drum tot ce mai vezi e haosul, numai îngust la cap să fi ca să mai crezi că revenirea este simplă.

Încă o dată: şi dacă nu vor gestiona ţara aşa cum trebuie pe timp de criză, şi dacă, din contră, o vor face, Victor Ponta şi USL vor pierde.

Primul caz va duce la haos economi şi social.

Cel de-al doilea va însemna stabilitate macroeconomică, însă alegătorii care au votat USL pentru pensii, salarii şi, în general, cheltuieli mai marei de la bugetul de stat, nu vor da doi bani pe abstractul echilibru macroeconomic.

Ei vor avea o altă întrebare: de ce nu s-a trăit mai bine sub USL, când a avut cea mai mare majoritate parlamentară de la FSN încoace şi, deci, libertatea totală să facă aşa cum ne-au promis la Antena 3?

În concluzie, de unde copiem răspunsul corect, domnule Ponta?

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă