22.4 C
București
duminică, 21 iulie 2024
AcasăSpecialCam târziu pentru „Please, no!"

Cam târziu pentru „Please, no!”

Prin anii ’70 cred, ghidul revoluţiei libiene, Gaddafi, a venit în vizită la prietenul său Ceauşescu, ghidul societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Ca de obicei, ştirile erau filtrate şi aflam numai că a avut loc o întâlnire într-o atmosferă prietenească. Pe urmă, cei doi „eroi” şi-au văzut de programul lor comun, adică au plecat la o vânătoare, undeva în munţi.

Ghidul revoluţiei libiene venise cu toată liota de copilaşi, aşa, ca la un adevărat prieten. Doar era „o atmosferă caldă, prietenească”. Cum se cuvine între adevăraţii terorişti de stat. Bineînţeles că toată şleahta libianului s-a deplasat cu el, alături de gaşca lui Ceauşescu, la vânătoare. Numai că băieţii cei frumoşi şi siguri pe ei, pe care i-aţi văzut până nu demult la televizor explicând cum or să le vină ei de hac derbedeilor care-i atacă, erau atunci nişte ţânci. Şi ţâncii, după cum se ştie, nu sunt obişnuiţi să stea acolo unde li se spune să stea. Şi, deşi păziţi de două securităţi, una mai criminală decât alta, se pare că au cam scăpat prin pădurile pe unde cutreierau marii conducă-tori şi puşcaşii care ţinteau mai bine în locul lor, astfel încât securităţile cele fioroase s-au dat de ceasul morţii până i-au găsit, după cum se vede azi, vii.

Cică la sfârşitul vânătorii Ceauşescu şi Gaddafi s-au apucat să se laude cu ce au împuşcat. Gaddafi a spus, primul, că era musafir, ce a vânat, mistreţi, urşi şi cine mai ştie ce, că lei nu erau prin pădurile Harghitei, care nu fuseseră încă tăiate de vreun deputat întreprinzător, sau în altă parte unde l-o fi dus Ceauşescu pe libian. Când i-a venit rândul gazdei, ăsta a spus că a împuşcat câţiva pliznăi. Ce animale sunt astea?, ar fi întrebat Gaddafi. La care Ceauşescu i-ar fi descris nişte animale mici, în două picioare, care i-ar fi apărut în bătaia puştii, scoţând nişte ţipete, traduse de cine ştia engleză, cu „Please, no!”. Aţi ghicit, ar fi fost vorba de micii urmaşi ai ghidului revoluţiei libiene.

N-am ştiut multă vreme ce s-a ales de pliznăii lui Ceauşescu. A trebuit să vină revoluţia din Libia ca să aflu, dintr-un ziar francez: cel mai mare, Mohamed, inginer, a fost făcut de taică-său şeful telecomunicaţiilor; Seif-el-Islam era preşedintele Fundaţiei Gaddafi; Saadi e fan de fotbal şi a cumpărat chiar acţiuni la Juventus Torino; Moatassem Billah era, chipurile, cu antiterorismul (!) şi rival al lui Islam la succesiune; Hannibal, în loc să-şi treacă elefanţii peste Alpi, a luat-o într-o zi cu automobilul pe Champs Élysées, dar pe contrasens; Seif-el-Arab, ofiţer, a fost ucis în revoluţie; Khamis ar fi comandat o unitate specială libiană, iar Aicha, singura fată a ghidului, avocată, a fost ambasador ONU. Au acum între 34 şi 41 de ani.

Nici n-ai zice că au trecut atâţia ani de la vânătoarea aceea prietenească! Atunci trebuie să fi avut între 5 şi 12 ani, probabil nu toţi au fost în pădurea cu pricina. Au fost totuşi, cu toţii, complicii tatălui lor, iar revoluţionarii nu-i caută pentru că sunt fiii dictatorului, ci pentru faptele lor, evident alături de acesta, pentru com-plicitatea la crimele nenumărate ale lui Gaddafi împotriva propriului său popor, dar şi  a altora, prin susţinerea terorismului internaţional. Chiar dacă nu i-au nimerit puşcaşii lui Ceauşescu, probabil că pe câţiva dintre ei o să-i nimerească echitabilul glonţ al revoluţiei, fireşte, după un proces corect, aşa cum ne asigura săptămâna trecută un purtător de cuvânt al Consiliului Naţional de Tranziţie. Aşa că, de data asta, degeaba ar mai striga, ca-n pădurile României, „Please, no!”.

Nicolae Prelipceanu este publicist

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă