Uciderea simbolică a PDL, aflată în plină desfăşurare, este simptomul unei „căderi”, dar şi al unei posibile „naşteri”. Durata şi amploarea crizei prin care trecem fac ca o lume să se ducă şi o alta să apară. Şi, dacă nu ştim cum va arăta „noua” lume, putem observa cum dispare aceasta. Iar căderea „idolilor” – a partidelor-sistem şi clivajelor care le legitimau -, începută de ceva vreme, se accelerează.
Fenomenul beneficiază de culoare locală, trecând de la mişcările „indignaţilor” la reţinerile în lanţ ale „corupţilor” din România sau la fraudarea alegerilor în Bulgaria. Asta nu înseamnă că existenţa atât de vehiculatului clivaj dintre stânga şi dreapta este în discuţie, ci ce mai reprezintă acesta acum, în plină criză. Şi, dacă în România clivajul stânga-dreapta a fost întotdeauna unul artificial, faptul că intensitatea acestuia slăbeşte chiar şi în societăţile în care avea o semnificaţie dovedeşte că suntem, aici sau aiurea, în plin proces de redefinire a politicii. Criza ar putea deveni o bună oportunitate ca politica să îşi recâştige autonomia şi prestigiul.
Că la noi criza conflictului politic nu este atât de nouă o dovedeşte chiar istoria recentă a PDL. Saltul mortal din 2005, când partidul trecea de la socialism la cel mai pur conservatorism, nu avea cum să rămână fără consecinţe. Iar tăcerea militanţilor de atunci în faţa unei schimbări atât de dramatice era deja simptomul absenţei oricărei referinţe ideologice. Faptul că acum partidul lui Emil Boc este pus în derută de scandaluri de corupţie chiar în fieful primului ministru trebuie căutat atunci, şi chiar mai înainte, când partidul la a cărui conducere tocmai venise Traian Băsescu se definea ca fiind mai la stânga PSD. Şi atunci PD încerca să se desprindă de social-democraţia de salon a perioadei anterioare. Or, doar patru ani mai târziu, acelaşi Traian Băsescu indica fostului său partid, fără să vadă vreo contradicţie, o nouă direcţie, cea aşa-zis „populară”.
Trecerea de la stânga-stângii la dreapta-dreptei nu putea să nu lase urme. Puterea de dragul puterii nu poate da consistenţă vreunui partid. Aşa că istoria scandalurilor de corupţie din PDL de la cel care îl implica pe fostul primar din Râmnicu Vâlcea Mircia Gutău (eliberat acum două luni din penitenciar şi imediat înscris în UNPR) la (încă?) primarul din Cluj Napoca, Sorin Apostu, îşi găseşte una din cauze în păcatul ideologic originar.
Dar nu doar PDL se află sau se va afla în această postură. Toate partidele-sistem, peste tot în lume, sunt lovite de aceeaşi maladie. Doar că unele sunt mai puţin rezistente decât altele.
Declinul identităţii politice şi înlocuirea acesteia cu o identitate surogat, de multe ori plasată (ca şi între cele două războaie mondiale) sub semnul religiei, ocultarea diferenţelor ideologice, compromiterea soluţiilor doctrinare, amalgamul între stânga şi dreapta practicat deopotrivă de toţi au sfărâmat toate stereotipurile care dădeau coerenţă politicii de după al doilea război mondial. Dacă se mai adaugă aici efectele căderii comunismului, viteza cu care circulă astăzi informaţia şi multiplicarea surselor de informare, avem un peisaj în care partidele „idol” nu îşi mai găsesc locul. Şi, câtă vreme aceste partide nu vor putea încarna fracturile societăţii contemporane şi nu vor reflecta modificarea relaţiei dintre oameni şi lume şansa lor de supravieţuire este minimă. Dar ce va urma?
Cristian Pîrvulescu este analist politic
