Sub 10 la sută din cei un milion şi jumătate de bugetari s-au revoltat ieri, în vreme ce restul au rămas pasivi şi tăcuţi. Din comoditate sau poate de frică, românii preferă să se enerveze acasă, nu în faţa Guvernului.
Românii nu au o tradiţie a protestelor sindicale, iar în ultimii 20 de ani insurgenţele minerilor au fost mai puternice decât grevele, în vreme ce interesele liderilor sindicali s-au dovedit mereu mai puternice decât cele ale simplilor membri. Românii nu au o cultură a revoltelor, de aceea prea puţini s-au arătat deranjaţi de regimul opresiv al comuniştilor, de aceea prea mulţi au acceptat cele trei dictaturi interbelice: carlistă, legionară şi fascistă, de aceea Ion Iliescu a avut vreme de 10 ani o majoritate de partea sa. Românii au preferat de-a lungul istoriei atmosfera liturgică a vocilor scăzute, aranjamentele de culise şi intrigile: săracii au fost prea săraci pentru a şti să se apere, iar elitele au învăţat din istorie că trădarea e mai puţin costisitoare decât revolta.
Mai puţin de 10 la sută din cei aproape un milion şi jumătate de bugetari au făcut ieri grevă, deşi marile centrale sindicale au anunţat proteste pe termen lung, încă de la începutul lunii mai, după ce Guvernul a decis să taie lefurile celor care lucrează la stat cu 25 la sută. Spre deosebire de francezi, unde la greva din ianuarie au participat peste un milion de persoane, de greci, care fac manifestări-maraton, sau de britanici, unde greva însoţitorilor de zbor a paralizat British Airways timp de şapte zile luna trecută, românii se împacă uşor cu ceea ce li se întâmplă. Pasivitatea lor nu este un semn de înţelepciune, o formulă prin care acceptă măsurile anticriză cu gândul să salveze ţara de la dezastru. Pasivitatea lor nu înseamnă solidaritate cu Guvernul şi nici o reacţie de înţelegere a liderilor politici aflaţi veşnic în campanie electorală. Pasivitatea lor nu are loc pe fondul responsabilităţii, ci este mai degrabă o manifestare a inerţiei, a comodităţii, dar şi a faptului că destui oameni cred că actuala criză economică nu poate fi influenţată de lozinci antiguvernamentale.
Sindicaliştii români ştiu probabil că mitul bugetarului liniştit a dispărut în Europa. În Irlanda salariile angajaţilor la stat au scăzut cu 8 la sută, în Grecia cu 7 la sută, în Letonia cu până la 20 la sută în cazul profesorilor, în Spania lefurile bugetarilor au scăzut cu până la 15 la sută în cazul celor mari şi cu 5 la sută pentru toate celelalte. Există exemple chiar şi dincolo de Ocean: guvernatorul de California, Arnold Schwarzenegger, i-a obligat încă de anul trecut pe funcţionarii publici să ia două zile de concediu fără plată pe lună.
Salariile bugetarilor n-au mai fost atât de ameninţate din perioada Marii Depresiuni. În România, între 1930 şi 1933, veniturile funcţionarilor au fost reduse în trei etape succesive cu câte 10-20 la sută, iar salariile erau plătite după luni de întârziere. Tot atunci Italia a tăiat la jumătate salariile angajaţilor din instituţiile publice, în vreme ce premierul Marii Britanii a decis în 1931 reducerea cu 10 la sută a angajaţilor la stat, explicându-le că preţurile scăzuseră, iar ei, spre deosebire de cei care lucrau în mediul privat, nu puteau fi concediaţi.
Confortul bugetarilor cu loc de muncă sigur şi salariu nevariabil se sfârşeşte din cauza crizei economice. Peste tot în Europa angajaţii la stat sunt nevoiţi să plătească pentru vremurile bune, dar în România bugetarii sunt introvertiţi, îşi acceptă destinul posaci şi tăcuţi, dincolo de graniţe enervarea se desfăşoară pe stradă cu afişe, sloganuri şi efecte sonore.
