Botnița pe care o acceptăm în numele libertății

Actele de teroare pot provoca distrugeri teribile. Dar nu pot distruge o societate deschisă. Doar cei care ne guvernează democrațiile pot face asta, prin restrângerea libertăților noastre tocmai în numele libertății.

Shinzo Abe, prim-ministru naționa­list de dreapta al Japoniei, nu a avut nevoie de prea multă încurajare pentru a înăspri legile privind informațiile secrete, pentru a da mai multă putere poliției sau pentru a ușura folosirea forței militare. Groaznicele execuții a doi cetățeni japonezi prinși de teroriștii Statului Islamic în Siria au oferit tocmai imboldul de care avea nevoie Abe pentru a impune astfel de măsuri.

Dar Japonia nu a fost niciodată văzută ca un bastion al libertății de exprimare și nici nu a avut pretenția de a fi. Franța, în schimb, are. Despre asta a fost cu siguranță demonstrația de solidaritate în fața atacului terorist de la Paris de luna trecută. Franța, dintre toate țările, ar putea evita capcana în care a căzut cealaltă mare republică occidentală care pretinde că este un far al libertății în lume. Frica de violența teroristă de după atacurile din 9 septembrie 2001 a adus în Statele Unite mai multe prejudicii libertății decât uciderea a mii dintre cetățenii săi. Din cauza fricii, americanii acceptă să fie spionați fără discriminare de către propriul guvern și permit ca suspecții de terorism să fie torturați și închiși pe termen nelimitat, fără proces.

Franța, ca majoritatea țărilor din Uniunea Europeană, are deja legi care interzic discursul instigator la ură. Nu poți, din punct de vedere legal, să insulți oamenii pe baza rasei lor, a credințelor sau a orientării sexuale. Și în Franța, dar și în alte țări, o persoană poate fi urmărită penal dacă neagă Holocaustul sau alte genocide ale istoriei.

Președintele François Hollande, care nu este un naționalist de dreapta ca Abe, vrea acum să întărească aceste interdicții. A propus noi legi care să facă entități online precum Google sau Facebook responsabile pentru orice tip de “discursuri ale urii” postate de utilizatorii lor.

Foști șefi de stat din UE au susținut, de asemenea, o propunere din partea liderilor evreilor europeni de a incrimina în toate țările membre nu doar ­antisemitismul și negarea genocidelor, ci și “xenofobia” în general. Puțini oameni vor dori să apere expresii ale xenofobiei și antisemitismului. Dar este înțelept să folosești legea pentru a interzice opiniile?

În primul rând, astfel de acte normative, dacă sunt adoptate, puțin probabil că vor reduce riscul de acte teroriste. Interzicând exprimarea de opinii nu va face ca acestea să dispară. Vor fi exprimate în continuare, poate mai în secret, și atunci vor deveni încă și mai toxice. Iar fundamentele sociale și politice ale terorismului, în Orientul Mijlociu și oriunde, nu se vor evapora doar datorită interzicerii publice a discursului xenofob.

Dar există un pericol și mai mare în folosirea legii pentru a face poliție în gândirea oamenilor. Se înăbușă astfel dezbaterea publică. Și se periclitează concepția, care încă funcționează în SUA, că opiniile, oricât de respingătoare, trebuie să fie exprimate liber tocmai pentru a fi contrazise cu contra argumente.

Ar fi naiv, desigur, să crezi că extre­miștii religioși sau politici sunt interesați în schimbare propriilor vederi. Dar incitarea la violență este interzisă și în SUA. Primul amendament al Constituției nu protejează libertatea de exprimare când poate fi demonstrat că stă la baza unui risc de violență iminentă.

Punctele de vedere xenofobe sau negarea genocidului sunt respingătoare, dar nu se transformă, neapărat, într-o astfel de amenințare. În majoritatea societăților, inclusiv în SUA, exprimarea publică a unor astfel de opinii este limitată prin consens dur cu privire la ceea ce este social respectabil. Acest consens se schimbă în timp. Depinde de editori, scriitori, politicieni și alte personalități care vorbesc în public să îl modeleze. Caricaturiștilor, artiștilor, bloggerilor, activiștilor și comicilor le place uneori să testeze acest consens. Unele dintre aceste provocări pot fi considerate jigniri (ceea ce, la urma urmei, chiar sunt). Dar, atât timp cât nu promovează sau nu amenință cu violența, am face mai mult rău decât bine dacă le interzicem prin lege. A-i permite guvernului să decidă care opinii sunt acceptabile este periculos nu doar pentru că sugrumă dezbaterea, dar și pentru că guvernele pot fi arbitrare sau autointeresate.

Ar fi util, în actualul climat de frică, să ne amintim despre un faimos caz privind hate speech-ul din SUA. În 1977, Partidul American Nazist a plănuit să pună în scenă o demonstrație în Skokie, o suburbie din Chicago cu o amplă populație evreiască. Un tribunal local, stimulat de opinia publică șocată și speriată, a decis că afișarea de svastici, distribuția de manifeste și purtarea de uniforme naziste ar trebui să fie interzise. O astfel de demonstrație, s-a argumentat destul de plauzibil, ar fi o insultă pentru o comunitate care includea supraviețuitori ai Holocaustului.

Dar interdicția a fost contestată de Uniunea Americană pentru Libertăți Civile (UALC), ca o încălcare a Primului Amendament. Argumentul avocaților UALC, dintre care majoritatea erau evrei liberali, nu era bazat pe vreo simpatie pentru simbolurile sau vederile naziste. Argumentul lor a fost că dacă permiți guvernului să interzică opinii pe care le urăști sau le disprețuiești, slăbește inclusiv dreptul tău de a contesta o interdicție similară asupra unor puncte de vedere cu care s-ar putea să fii de acord. Libertatea de exprimare, cu alte cuvinte, ar trebui să însemne și libertatea unui discurs al urii, atât timp cât nu amenință cu violența sau nu o promovează. Majoritatea guvernelor europene au deja o viziune mai strictă asupra insultelor publice decât o face Constituția SUA. Atacurile teroriste provoacă destule distrugeri în viețile și în proprietățile noastre. Dar nu există nici un motiv pentru guverne pentru a înrăutăți lucrurile jucân­du-se cu libertățile cetățenilor lor.

Ian Buruma este profesor de democrație, drepturile omului și jurnalism la Colegiul Bard și autor al volumului „Anul Zero: o istorie a anului 1945“.

Copyright: Project Syndicate, 2015, www.project-syndicate.org .