Locul nu e chiar pe Dorobanti, ci la intrarea pe Tudor Vianu, intr-o casa cu vechime indiscernabila. In curte te intampina "un acvariu", o terasa de iarna imbracata in tipla, pe care scrie, cu caractere Johnny Walker, vizibile de afara, "since 1993" – "din 1993". Dar la ora aia tarzie terasa era inchisa, pustie. Pe vara, mi-a spus unul dintre prietenii cu care venisem, "acvariul" redevenea spatiul prietenos pe care il stia, cu o masa de tennis care cam "tragea" si cu cateva mese cu scaune pentru amatorii de bere. In dreapta, incastrata in zid si mai putin vizibila, era toaleta, care, ca la tara, nu e in cladirea care adaposteste barul, ci afara, "in frig, in intuneric si oroare". Prietenii stiau barul din ‘90, era unul dintre locurile in care se adunau "muntomanii"; din Gara de Nord veneau direct aici sa-si bea berea si votca sau, pe iarna, vinul fiert, apareau aici fara sa fi trecut pe acasa, direct cu rucsacul in spate.
Locul atragea ca un magnet irezistibil hoardele de muntari veniti de pe teren, cu aspectul lui de cabana lambrisata din Muntii Carpati si cu gastile de folkisti care scoteau chitarele si cantau in cor cu cei de la mese, "Tu, Iliada, eu, Odisee" sau "Floare de colt". Un loc cu potential de cult, cum ar veni, capabil sa adune o intreaga subcultura. Asta se intampla chiar la sfarsitul anilor ‘90, cand boom-ul imobiliar si stratificarea sociala nu reliefasera inca Dorobantiul ca artera exclusivista a celor cu bani. Pe atunci, de pilda, nu existau cafenele – sau prin cafenele se intelegea altceva decat se intelege acum. "Acum cativa ani, patronul a pus un anunt ca nu vinde locul". Omul, m-a lamurit amicul, era deja excedat de cate oferte i s-au facut. Era prima data cand intram in locul ala si pentru cateva clipe am avut sentimental unui loc de pelerinaj. In interior insa, nici vorba de lambriuri si muntomani, doar patru mese de plastic care imitau rachita si o gresie rece pe jos.
In locul lambriurilor inflorisera niste flori negre, cu pretentii de glam, pe o zugraveala albastrie, mai house. Locul nu respira intimitate, doar un aer vag sordid – familiar intr-adevar, dar contrastand cu florile house si cu ecranul de proiectie pe care rula un meci din cupele europene. La cealalta masa, un grup de pusti mai de cartier, houseri in devenire, trageau de bere uitandu-se la meci. La bar, barmanul urmarea absorbit partida, conversandu-se in rastimpuri cu un tip in trening alb, destul de jerpelit si el, care la drept vorbind nu prea era clar cu ce se ocupa. Ulterior, ne-a invitat la concertul de folk care urma sa se tina a doua zi, cu nume de care nu am auzit in viata mea; "a cantat si Nicu Covaci aici", ne-a spus mandru, scotand un iPhone din buzunar pe care ne-a aratat poze din timpul concertului; tipul era un fost sportiv, un judoka.
Locul claustra in continuare, nu reusea deloc sa apara credibil ca culcus de folkisti si muntomani: un timp am zis ca fiindca nu are deloc ferestre, dar nu cred ca era doar asta. Preturile erau sociale pentru zona, cu bere la 4-5 lei. Am luat o carafa de vin la 15 lei litrul (nu era rau, un fel de demisec), tovarasii au luat bere si au scos niste chipsuri si bake roll-uri pe masa. "Nu va uitati cum arata locul acum", ne-a spus sportivul, parca jenandu-se. La anu’, ne-a lamurit, o sa se faca un club nou pe doua nivele in locul asta. Tot imbracat in sticla.
